Groapa imundă

Având în vedere că ieri am omis să postez o poezie, astăzi voi posta una care face cât trei, Romanţa celor trei romanţe a poetului dragostei simboliste, Ion Minulescu.

RomanÅ£a celor trei romanÅ£e – Ion Minulescu

Mi-am zis:
Voi scrie trei romanÅ£e…
Şi-n trei romanţe-mi voi închide,
Ca-n trei sicriuri de aramă, trei morţi iubiţi -
Trei clipe reci -
Ce-mi stau în suflet împietrite,
Ca trei luceferi stinÅŸi pe veci
Uitaţi în haos,
Ca pe-o cracă de chiparos trei crisalide…

Mi-am zis apoi:
Romanţa primă
Voi scri-o-n gustul florentin -
Aşa cum ar fi scris-o Dante când a zărit pe Beatrice -
Şi-n fiecare vers voi pune atâta aur, cât se zice
Că-ngrămădiră credincioşii
Pe groapa primului creÅŸtin…

Pe-a doua
Voi sculpta-o-n ritmul eroticelor lesbiane,
Cu care-n Lesbos cântăreţii şi legendele nebune
Sărbătoreau pe blonda Venus.
Åži-n fiecare vers voi pune
Carmin din buzele acelor neasemânate curtezane…

Iar pentru-a treia
Voi alege tot ce-i mai trist -
Voi scri-o aÅŸa
Ca-n versul ei să plângă glasul
Tristeţii nopţilor polare
Åži-n versul ei voi pune verde -
Un verde-mocirlos, în care
Åži-or îngropa pe veci iubirea acei ce n-o vor mai cânta…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mi-am zis:
Voi scrie trei romanÅ£e…
Dar azi, din aurul de-alt’dată
Åži din carminul de pe buze
Nu mi-a rămas decât o pată -
O pată verde, ce m-apasă ca şi o piatră funerară
Sub care dorm, ca-n trei sicriuri,
Trei stinse-acorduri de chitară!…

Astăzi voi cita unul dintre celebrele sonete ale lui Shakespeare, un poem care exprimă regretul tânărului în faţa incapacităţii de a-şi întemeia o familie. Lecţia pe care el o învaţă ascultând muzică este că o familie: tatăl, mama şi copilul reprezintă trei linii melodice separate, dar care rezonează împreună. El inutil, un nimic prin eşecul lui în întemeierea unei familii.

Sonnet VIII – William Shakespeare

1. Music to hear, why hear’st thou music sadly?
2. Sweets with sweets war not, joy delights in joy:
3. Why lov’st thou that which thou receiv’st not gladly,
4. Or else receiv’st with pleasure thine annoy?
5. If the true concord of well-tuned sounds,
6. By unions married, do offend thine ear,
7. They do but sweetly chide thee, who confounds
8. In singleness the parts that thou shouldst bear.
9. Mark how one string, sweet husband to another,
10. Strikes each in each by mutual ordering;
11. Resembling sire and child and happy mother,
12. Who, all in one, one pleasing note do sing:
13. Whose speechless song being many, seeming one,
14. Sings this to thee: ‘Thou single wilt prove none.’

ÃŽncântătoare – Paul LowryTu mã duci în locuri
Necunoscute mie
Åži-mi deschizi ochii
Spre lucruri neÅŸtiute.
Tu
EÅŸti muza ÅŸi iubita mea
Fără de care lumea e pustie.
Soarele străluceşte
Oriunde tu păşesti
Pe pãmânt.
Lumina ta îmi luminează sufletul
Şi stârneşte pasiuni în mine.
Mi-e foame de atingerea ta,
Tânjesc sã-ţi aud şoapta în ureche
În limba ta cea românească
Atât de încântãtoare.
Atât de încântãtoare, dragostea mea…

Cu toţii avem idealuri. Visăm la ele, sperăm la ele, luptăm, muncim, transpirăm ca să le atingem. Cât de mult mai inseamnă idealul unui om în această lume în care totul se măsoară în bani şi putere? Mai merită oare să luptăm pentru vise spulberabile sau mai bine ne complacem şi ne intregrăm în acest imens sistem al fluxului materialist. Suntem oare doar nişte pioni într-un motor mare de circulaţie a banului si influenţei? Sau încă mai suntem în stare să visăm şi să avem satisfacţia că am ajuns undeva prin propria sudoare? Ce se întâmplă când visele şi speranţele noastre sunt spulberate de puterea banului, când toată munca noastră rămâne doar o amintire a unei lupte crâncene cu noi înşine şi totul intră într-un fatidic declin către prăbuşirea turnului nostru de idealitate?

Plecăm la drum în căutarea unui rost. Totul se naÅŸte de la un hazard, devine o pasiune, devine un mod de viaţă, devine un ideal. Calea este lungă, obositoare, presărată cu obstacole. UrcuÅŸul este greu, picioarele ne dor, pietrele ne înÅ£eapă tălpile goale, iar dacă suntem slabi ne prăbuÅŸim. Åži totuÅŸi continuăm… urcăm… ne sprijinim în toiagul speranÅ£ei si mergem înainte, chiar dacă muÅŸchii ne dor, iar tălpile ne sângerează, ridicăm ochii către înălÅ£imi ÅŸi ne privim încă odată idealul. Åži sufletul nostru ne spune să nu ne lăsăm doborâţi. ÃŽn jurul nostru vedem oameni care ne trag de-o mână atunci când simÅ£im că toiagul speranÅ£ei se năruie sub propria noastră senzaÅ£ie de neputinţă. Oameni fără de care drumul nostru ar fi doar o aventură nebunatică pe o pantă imposibilă. ÃŽi ajutăm ÅŸi ne ajută să mergem înainte, să nu ne prăbuÅŸim sub greutatea lipsei de voinţă.

Åži apoi ajungem sus… ÃŽncununarea unui drum lung ÅŸi obositor. Picurii de sudoare ne ustură ochii, ne brăzdează fruntea, muÅŸchii încordaÅ£i la maxim ne dor, sângele vărsat pe altarul idealului nostru pulsează mai viu ca niciodată. Suntem murdari ÅŸi obosiÅ£i, dar am ajuns acolo sus. Privim în jurul nostru si mulÅ£imea aplaudă ÅŸi strigă numele nostru. O lacrimă de fericire se scurge neobservată pe obrazul aspru, ars de muncă. Am ajuns acolo unde ne-am dorit. Pe treapta cea mai înaltă a podiumului vieÅ£ii, pe piscul cel mai înalt al visurilor noastre. Åži suntem fericiÅ£i, suntem pe acoperiÅŸul lumii ÅŸi nimeni nu ne poate da jos de acolo.

Şi totul durează doar o fracţiune de secundă. Credeam că mai sus nu se poate şi totuşi în faţa noastră se desfăşoară un nou urcuş. Mai greu, mai dureros, mai presărat cu provocări. Şi ne scuturăm de praf şi ne ştergem fruntea şi pornim din nou, cu forţe noi.

Dar ce se întâmplă atunci când cei care ne ghidează paşii se complac în nepăsare? Când gloria şi idealul sunt înecate de puterea banului? Ce se întâmplă când cu indiferenţa lor dărâmă muntele idealului nostru? Şi noi rămânem transpiraţi si plini de praf în mijlocul unei grămezi de pietre şi nisip, ruină a ceea ce-a fost visul nostru, şi plângem după tot ce-a fost. Anii întregi de muncă, sudoarea scursă pe o podea rece dintr-o încăpere în care, deşi înconjurati de toată lumea, noi duceam o luptă cu noi înşine, momentele frumoase petrecute alături de cei pe care i-am cunoscut în drumul nostru, pe care i-am ajutat şi care ne-au ajutat, totul se mută în amintire. Rămân doar nişte frânturi din trecutul nostru înscrise pe o bucată de hârtie.

Åži apoi se lasă liniÅŸtea… Drumul a luat sfârÅŸit. ÃŽn întunericul nopÅ£ii reci care se lasă asupra ruinelor visului nostru, descoperim că trebuie să mergem mai departe, păstrând pe veci în amintire momentul glorios când numele nostru era pe toate buzele, ÅŸi palmele se-mpreunau într-un îmbătător imn ovaÅ£ional…

Dedicat celor mai frumoşi 8 ani din viaţă, în care am luptat pentru un ideal, înecat de setea de putere şi foamea de bani a celor care ar fi trebuit să ne ghideze pe drumul gloriei sportive. Vă mulţumesc pentru că m-aţi învăţat să lupt, să mă autodepăşesc, şi mi-aţi arătat că omul este capabil de orice, atâta timp cât are voinţă.

Propunerea de astăzi, lugubră şi deprimantă, este ultima poezie scrisă de Marin Sorescu, o ultimă sforţare a unui om în faţa inevitabilului. Neputinţa în faţa morţii şi seninătatea cu care poetul îşi îmbrăţişează destinul de neclintit fac din această poezie o lectură care reuşeşte să ne lase muţi. Nimeni nu este mai presus de obştescul sfârşit.

Scară la cer – Marin Sorescu

Un fir de păianjen
Atîrnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.

ÃŽn fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite ÅŸi
Scara la cer – zic,

Mi se aruncă de sus.

Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gîndesc că trupul meu
Este totuÅŸi prea greu
Pentru scara asta delicată.

- Suflete, ia-o tu înainte.
Pîş! Pîş!