Groapa imundă

De după orizonturi necunoscute am luat soarele ÅŸi l-am pus pe cer. Norii i-am luat ÅŸi i-am ascuns în prăfuita ladă de vechituri ca să nu-i mai vadă nimeni. Am adunat de jos frunzele ÅŸi le-am pus la loc pe crengile chelite de toamna brumărie. Am luat un creion ÅŸi am zămislit fire verzi de iarbă strălucind în lumină. Am luat cărămidă ÅŸi Å£i-am croit drum printre ele, ca să ajungi acolo unde îţi doreÅŸti, iar pe drum să te însoÅ£ească natura verde ÅŸi înfloritoare. Să o priveÅŸti ÅŸi să te minunezi. Să o admiri ÅŸi să zâmbeÅŸti. Åži atunci când eÅŸti mai fericit, să te gândeÅŸti la mine. Iar eu voi apărea de printre verdeÅ£uri ÅŸi voi avea la mine creionul magic al simÅ£irii. Iar cu el te voi aduce în braÅ£ele mele, căci pentru tine am creat această zi, cea mai frumoasă zi…

Åži m-am născut… Åži ce? ÃŽncă o pereche de ochi să observe mizeria în care se bălăcăreÅŸte acest univers decadent ce se numeÅŸte umanitate. ÃŽncă un nas să miroasă descompunerea morală ÅŸi sufletească a societăţii înconjurătoare ÅŸi a fiecărui element component în parte, fiecare cu mirosul lui specific. ÃŽncă o pereche de urechi să asculte marÅŸul funebru a ceea ce a însemnat odată demnitate. ÃŽncă o gură să vorbească în gol la oglinzi reci ÅŸi nepăsătoare, să îşi urle revolta împotriva direcÅ£iei în care a apucat-o omul ca specie, din străfundul prăpastiei fără fund. ÃŽncă un set de papile gustative ca să guste amarul reîntoarcerii lente, dar iminente la animalitate. ÃŽncă o epidermă să îmbrace un suflet pierdut într-o aglomeraÅ£ie grăbită către un destin incert, în care fiecare se înghesuie ÅŸi îşi dă coate să aibă un loc cât mai în faţă la spectacolul propriei distrugeri, să simtă aspritatea dureroasă a lipsei de sentimente. Åži astfel pornesc la drum cu toate simÅ£urile înăbuÅŸite de presimÅ£irea iminentei decăderi în uitarea dureroasă a timpului cosmic. (…)

O poezie a cântătorului idealurilor neîmplinite, o odă adusă femeii eminesciene, aşa cum numai marele nostru poet putea să conceapă şi pusă pe note într-o interpretare uimitoare de către formaţia tinereţii părinţilor noştri, Mondial.

Atât de fragedă - Mihai Eminescu

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
PluteÅŸti ca visul de uÅŸor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi ÅŸi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde ÅŸoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să vii?

O expresie atât de “fumată” încât ÅŸi-a pierdut tot sensul. Au trecut de mult vremurile în care un “Te iubesc!” însemna o mărturie incontestabilă a sacrificiului simÅ£irii pe altarul dragostei. ÃŽn ziua de astăzi am banalizat un sentiment atât de profund, atât de nobil. Am tocit această declaraÅ£ie ÅŸi am târât-o prin toate noroaiele făţărniciei noastre. ÃŽncercăm să părem cât mai iubitori, dar gândurile sunt întinate de păcatul pizmei ÅŸi al urii ascunse. ÃŽn această alergătură după aparenÅ£e am omorât toată încărcătura acestui atât de frumos sentiment.

Sunt însă oameni care au continuat să creadă că anumite lucruri nu sunt făcute să fie repetate la nesfârÅŸit, nu sunt făcute pentru a ne acoperi laturile invidioase, ci sunt făcute pentru a mărturisi o dragoste curată. Sunt făcute pentru a ne deschide sufletul unul celuilalt atunci când sentimentele ne copleÅŸesc ÅŸi simÅ£im că fiinÅ£a noastră nu ne mai aparÅ£ine, că am devenit sclavii unei forÅ£e mult mai mari. Åži ne place să fim înrobiÅ£i ei ÅŸi ne place să o hrănim cu trupul ÅŸi sufletul nostru… Pentru că nu suntem singuri…

AÅŸa că… înrobit sub jugul acestui motor universal, îngenunchez în faÅ£a ta ÅŸi-Å£i zic simplu… Te iubesc!

Trecut, prezent, viitor… Cele trei instanÅ£e la care ne raportăm existenÅ£a, trei ipostaze ale fiinÅ£ei noastre în raport cu atât de neînÅ£elesul concept al timpului. ViaÅ£a noastră se desfăşoară de-a lungul unei plăpânde linii pe care singuri ne-o trasăm pe fiinÅ£a noastră cu creionul propriilor noastre fapte. Noi suntem artizanii propriei concepÅ£ii asupra idealului. (…)