Groapa imundă

Trecut, prezent, viitor… Cele trei instanţe la care ne raportăm existenţa, trei ipostaze ale fiinţei noastre în raport cu atât de neînţelesul concept al timpului. Viaţa noastră se desfăşoară de-a lungul unei plăpânde linii pe care singuri ne-o trasăm pe fiinţa noastră cu creionul propriilor noastre fapte. Noi suntem artizanii propriei concepţii asupra idealului.

Trecutul reprezintă tot ceea ce am trasat, mergând încet pe linia dreaptă pe care chiar noi ne-am imaginat-o. Şi totuşi, inevitabil, mâna are scăpări. Orice artist comite câte o greşeală în încercarea asiduă de a trasa la punct toată axa vieţii noastre. Iar acele greşeli ne influenţează mai departe. Cu timpul, mâna îşi pierde increderea în priza asupra creionului sau devine tremurândă de frică sa nu comită încă odată o abatere de la plan.

Fiecare secundă picură din viitor, trece prin prezent şi se scurge în trecut, ca într-o clepsidră magică a vieţii noastre. Deşi nu putem sfida gravitaţia existenţei, secundele care se scurg trăiesc în continuare prin amintire, prin urmele pe care ele le lasă pe odată imaculata sticlă a fiinţei. Iar urmele acelea rămân până în momentul în care fiecare secundă s-a scurs, iar clepsidra a rămas uitată, prăfuită într-un colţ al unei camere. Important este să reuşim să o privim de fiecare dată şi să o vedem la fel de curată ca în prima zi, să ne minunăm de posibilităţile pe care ni le oferă şi să le valorificăm.

Trecutul este o fantomă. Trecutul ne bântuie şi nu ne dă pace. Natura noastră avidă de perfecţiune ne atrage atenţia asupra petelor pe care secundele, minutele şi orele trecute le-au lăsat. Ne dorim atât de tare să putem a le şterge, să fie sticla ca în prima zi, dar oricât am încerca, nu reuşim să pătrundem. Putem doar să le privim şi să ne întrebăm cum de au rămas ele acolo, de ce nu am reuşit să păstrăm clepsidra fiinţei curată, în loc să încercăm să profităm de timpul care ne-a rămas şi care se scurge invariabil…

A rămâne ancorat în trecut înseamnă a nu reuşi să trăim prezentul şi nici să ne planificăm viitorul. Regretul zilelor ce au trecut ne împiedică să ne adunăm forţele pentru a clădi o nouă zi, mai bună, mai fericită, mai însorită. Şi totuşi nu ar trebui să ne lăsăm subjugaţi regretului deoarece riscăm să uităm cum să ne bucurăm de prezent. Timpul trece, totul se mişcă, oamenii evoluează în jurul nostru, iar noi ne îngropăm în tristeţea trecutului neîmplinit. Şi nimeni nu aşteaptă după noi. Trebuie să ne bucurăm de oamenii pe care îi avem alături, de lucrurile pe care le avem şi să luptăm pentru a ne atinge scopul, în loc să riscăm să pierdem şi ce avem doar pentru că nu reuşim să ne împăcăm cu ceea ce a fost.

Secundele se scurg, viitorul devine prezent, iar prezentul devine trecut într-un ritm ameţitor, iar timpul nu ne permite să ne aşezăm şi să regretăm. Doar îmblânzind fiorul trecutului vom putea stăvili tremurul mâinii şi ne vom putea concentra asupra trasării liniei cât mai drepte a destinului nostru.