Groapa imundă

Într-un decor rupt din basmele nemuritoare, Adrian Maniu realizează un portret scurt, dar cutremurător al omului îmbătrânit în aşteptarea sfârşitului implacabil. Contrastul dintre feeria basmului, a pomului vieţii cu frunzele de aur, a universului ideatic de poveste nemuritoare şi ideea covârşitoare a morţii, omului îmbătrânit ce o aşteaptă şi o conştientizează realizează o imagine tulburătoare, demnă de a ne da fiori la fiecare recitire.

Brumă târzie – Adrian Maniu

Era un pom cu frunzele de aur
Ca inimi vechi de aur
Cum n-a mai fost si n-a mai fi
Decât în fiecare zi
ÃŽn toamne ruginii.

Şi-un împărat cu barba de argint
Ca urma stelelor de-argint
Ciulea urechile surzite
ÃŽnspre neliniÅŸtea din frunzele zbârcite…
Şoptiri de inimi fără leac îmbolnăvite.

Involuntar mi-a trecut pe lângă urechi acum ceva timp o manea care m-a intrigat ÅŸi m-a făcut să-mi pun anumite probleme existenÅ£iale legate de natura sentimentelor pe care cântăreÅ£ii noÅŸtri de manele le au împotriva acestei specii numită “duÅŸmani”. Pentru referinţă voi da ÅŸi numele acestei mirifice piese, anume Invidia a ilustrului interpret de muzică stradală Sorin Copilul de Aur. Versurile acestei melodii conÅ£in un indiciu-cheie asupra sursei de provenienţă a speciei în cauză.

Analizând în adâncime esenţa poetică, dar şi referinţele ştiinţifice conţinute în aceste versuri, am aflat de existenţa unui tărâm numit Duşmania, care poate fi cel mai probabil ţara de provenienţă a duşmanilor. Nedocumentat geografic, este posibil ca acest tărâm să fi existat pentru o perioadă foarte scurtă, deoarece, analizând mistica melodiilor manelistice, deducem că aproximativ toată populaţia sa a emigrat, iar ţara a rămas pustie, fiind practic ştearsă de pe harta unde nu a existat oficial niciodată.

Oricum ar sta situaţia curentă în tărâmul Duşmania, ceea ce ştim sigur este că locuitorii acesteia umblă în prezent printre noi. Sunt peste tot, poate chiar în spatele nostru acum. Majoritatea oamenilor îi tolerează sau pur şi simplu îi ignoră. Iar aici vine problema prietenilor noştri manelişti. Aceştia par să aibă o aversiune totală asupra exemplarelor acestei naţii oropsite, rămase fără de ţară şi obligate să constituie o minoritate etnică. Iluştrii noştri lăutari decăzuţi atacă duşmanii cu fiecare ocazie posibilă. De aici putem deduce fie că duşmanii i-au deranjat cu ceva pe aceştia, fie că maneliştii noştri sunt doar xenofobi. Cum prima pare puţin probabilă, având în vedere că, cel puţin conform spuselor maneliştilor, duşmanii ştiu doar să bârfească, atunci deducem că ai noştri menestrei de scara blocului dau dovadă de o acută xenofobie şi ură faţă de aceşti săraci oameni. Nu putem decât să condamnăm un astfel de sentiment în secolul XXI când ar fi trebuit să învăţăm ceva din experienţele secolului trecut

Nu îmi rămâne decât să dau un sfat virtuozilor noştri în muzică orientală prelucrată şi postprocesată, anume să mai lase astfel de trăiri adverse faţă de semenii lor. Până atunci, nu avem nicio certitudine că dacă unul dintre manelişti ajunge la putere, experienţele mijlocului de secol trecut nu s-ar putea repeta.

Acest studiu n-ar fi fost posibil fără contribuţia valoroasă a menestrelului menţionat în prima parte a acestui articol. Mii de mulţumiri pentru că prin versurile sale încărcate de dimensiuni mistice a deschis calea acestei cercetări valoroase.

Nu este chiar un poem, dar este o operă care m-a marcat enorm din primul moment în care am citit-o. Este un adevar existenţial, general valabil, pe care îl văd în fiecare om în jurul meu. Probabil nicio altă scriere nu a capturat şi exprimat atât de bine natura omului modern, grăbit să se maturizeze, gândindu-se mereu la ziua de mâine şi uitând de cea de azi, fără a observa cum viaţa trece pe lângă el şi trezindu-se bătrân şi neputincios şi lipsit de orice satisfacţie spirituală. O lectură pe care aş recomanda-o oricui doreşte să se regăsească, să se gândească de două ori asupra lui însuşi şi a modului în care îşi alege să-şi conducă existenţa.

Interviu cu Dumnezeu – Octavian Paler

-Ai vrea să-mi iei un interviu? deci… zise Dumnezeu.
-Dacă ai timp… am răspuns eu.

Dumnezeu a zâmbit, spunând:
-Timpul meu este eternitatea. Ce intrăbari ai vrea să-mi pui?

-Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu a răspuns:

-Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, apoi iarăşi tânjesc să fie copii; că îşi pierd sănătatea ca să facă bani şi apoi îşi cheltuiesc banii ca să-şi refacă sănătatea; faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.

Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp. Apoi am întrebat:

-Ca un părinte, care sunt câteva din lecţiile de viaţă, pe care ai dori să le înveţe copiii Tăi?

-Să inveţe că durează doar cateva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că dureaza mai mulţi ani ca acestea să se vindece; să inveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să inveţe că exista oameni care îi iubesc dar pur şi simplu nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să inveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să inveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că de asemenea trebuie să se ierte pe ei inşişi.

-MulÅ£umesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva: ce ai dori ca oamenii să ÅŸtie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a zis:
-Doar faptul că sunt aici, întotdeuna…

Un poem ce cântă sfârşitul, neantul, întunericul. Cuvintele sunt de prisos în faţa unei ode precum aceasta, un Laudanum pentru orice urmă de speranţă.

Doliu - Tudor Arghezi

Mai mult, tu nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
Ca niÅŸte nori.
Nici zare nu vei mai avea,
Nici ochi cu care s-o măsori
ÃŽn geamuri prin perdea.
De-acum straină mâna ta
ÃŽÅ£i va ÅŸedea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.
Şi ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe,
Decât un nufăr de o stea.
Orbit-a viaţa si, cu ea,
Şi cântecul şi luna,
Şi unda-n care strălucea
S-a stins pe totdeauna.

Tu pentru veci tu nu vei mai fi,
Şi-ai fost, cumva, vreodată?
Pustiul mă invălui,
Când sub un plop mi se trezi
Tot dorul de-altadată!
Durerea me se pierde-n fum,
Tot căutând un vreasc de rost
Intr-aste drumuri fără drum,
ÃŽn care toate doar au fost,
Åži nu mai sunt acum.