Groapa imundă

O frumoasă baladă de dragoste, într-un ritm vioi, optimist, care exprimă încrederea în finalul fericit, optimismul în faţa intemperiilor iubirii. Scrisă în 1993, această piesă încununează valoarea lui Vasile Şeicaru ca textier şi cântăreţ de muzică folk.

CiteÅŸte numai la final – Vasile Åžeicaru

De-aÅŸ fi omul ce aduce
Ploaia paÅŸnicei iubiri
În oraşul din răscruce
De pe hărţi de amintiri

M-aÅŸ opri numai la tine
Şi să şterg cu ploi aş vrea
Urma lacrimei străine
Când n-ai fost iubita mea…

Refren:
CiteÅŸte numai la final
Ploaia-n rochie de bal
Va veni la nunta noastră
Luminând întâia oară
Semnul ploilor de vară
Prinse-ntr-un inel
CiteÅŸte numai la final
ÃŽn oglinda unui val
Sub un cer de floare-albastră
Ne privim dintr-o poveste
Din ce-a fost ÅŸi nu mai este tot la fel…Prin grădini medievale
Ce rămân doar în scrisori
Te-ai visat în seri banale
Că te plimbi adeseori
Nu-ntreba de câtă vreme
Împărţim mereu în doi
Prea târziu sau prea devreme
Un buchet întreg de ploi.

Refren

Gura mea cu-a ta – pereche
Sufletele doar surori
Au bătut monedă veche
Din argintul de pe flori
Şi în pumn cu bani de rouă
Să salvăm iubito dar
Un oraş în care plouă
Dintr-un scrin de anticar.

Refren

O simplă lecÅ£ie de viaţă…

Cine moare? - Pablo Neruda

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul
obisnuinţei, urmând în fiecare zi aceleaşi
traiectorii; cine nu-şi schimbă existenţa; cine nu
riscă să construiască ceva nou; cine nu vorbeşte cu
oamenii pe care nu-i cunoaÅŸte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea, cine preferă
negrul pe alb ÅŸi punctele pe “i” în locul unui
vârtej de emoţii, acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este
nefericit în lucrul său; cine
nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis; cine
nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile
“responsabile”. Moare câte puÅ£in cine nu călătoreÅŸte; cine nu
citeşte; cine nu ascultă muzică; cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi
detestând ploaia care nu mai încetează. Moare câte puţin cine
abandonează un proiect înainte de a-l fi început; cine nu intreabă
de frică să nu se facă de râs şi cine nu răspunde chiar dacă
cunoaşte întrebarea. Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne
întotdeauna că “a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul
fapt de a respira. Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o
fericire splendidă. Totul depinde de cum o trăim… Dacă va fi să te
înfierbânţi, înfierbântă-te la soare Daca va fi să inşeli,
inşeală-ţi stomacul. Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie. Dacă va
fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale. Dacă va fi să furi, fură
o sărutare. Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica. Dacă va fi să simţi
foame, simte foame de iubire. Dacă va fi să doreşti să fii fericit,
doreÅŸte-Å£i in fiecare zi…

Stau singur sub recele dureros al nopÅ£ii visurilor mele… Stau ÅŸi plâng ÅŸi mă întreb de ce am meritat eu asta… Cu ce am greÅŸit, ce am spus ca să se petreaca cele ce s-au petrecut? Ce zid înalt s-a ridicat înaintea speranÅ£elor mele ÅŸi le împiedică să păşească înspre realitate?

Din bătaia cadenÅ£ată a inimii înÅŸelate de false idealuri acum a rămas doar un ecou… Un zgomot înăbuÅŸit ce străpunge calmul adormirii simÅ£urilor. Praful umed lâncezeÅŸte sub greutatea stropilor de ploaie eliberatoare. Åži uitată într-un colÅ£ întunecat, floarea albă a visării se ofileÅŸte, iar petalele sale negre de sete, ÅŸifonate ÅŸi uscate se pleacă îndoliate peste marmura rece a uitării.

Iar capul meu lipit de geamul ud ÅŸi rece, ca o umbră a sufletului meu gol ÅŸi despuiat de orice fel de simÅ£ire, se zbate ritmic în aceeaÅŸi baie sângerie a eternului necunoscut… De ce?

Plimbându-mă pe străzile mirifice ale fostului Mic Paris, devenit Mica Groapă de Gunoi, nu am putut să nu sesizez un fenomen cât se poate de interesant. Dragi cititori, o forţă nebănuită a pus stăpânire pe toamnă. O forţă masivă, covârşitoare, mirosind de la distanţă a incultură, prost gust şi defrâu. Toamna aceasta a devenit Toamna manelelor. Nu ştim cum au reuşit menestreii de spatele blocului să acapareze un spaţiu temporal atât de vast, dar cert e că s-au reunit şi sunt mai puternici decât niciodată. Mai distrugători decât şerpilienii lui Lorin Fortuna sau decât articolele scandaloase din tabloidele locale, ei sunt cavalerii fermecăcioşi ai apocalipsei culturale.

În frunte cu conducători de seamă cu nume răsunătoare culese de pe galantarele alimentarelor sau dintre mâzgăliturile cu creta pe asfaltul din faţa blocului, cavaleria se apropie călare pe acorduri melodioase şi zbânţuitoare, iar notele muzicale, încovoiate sub greutatea profunzimii versurilor ce le acompaniază, se indoaie şi mor în chinuri groaznice. Într-o mişcare hipnotizantă de sâni uleiaţi şi fese pe jumătate acoperite de pantalonaşi scurţi ce pot trece uşor drept lenjerie intimă, ne farmecă şi ne fascinează şi ne subjugă conştiinţa. Dar probabil asta şi-au şi propus cei patru virtuozi de la răsărit împreună cu asistenţa de zile mari.

Şi totul culminează cu un spectacol orbitor de pigmenţi bronzaţi şi voci stridente ce ridică în slăvi cele patru principii care clădesc viaţa oricărui om adevărat: femeia, fanii, banii şi duşmanii. Şi acordeonul se încovoaie obosit între braţele întunecate şi păroase ce-l mânuiesc şi se mânjeşte de transpiraţia ce se scurge de pe tricoul mulat peste straturi şi straturi de ţesut adipos rezidual. Un veritabil concert pentru bărbaţi adevăraţi care nu au făcut cunoştinţă cu primii trei nasturi de la cămaşă şi pentru fete de fete care au fost învăţate că lenjeria intimă poate trece uşor drept ţinută sport.

Din fericire, peste zdrăngănitul cerceilor cu clips ÅŸi al unghiilor false se lasă iarna, anunţând sfârÅŸitul invaziei… Sau este doar prima parte dintr-un plan diabolic mai elaborat de a pune stăpânire peste toate cele patru anotimpuri? Vom trăi ÅŸi vom vedea ce vor face mai departe iluÅŸtrii muzicanÅ£i de subsol cu nume de produse alimentare. ÃŽntre timp, nu putem face altceva decât să stăm să privim neputincioÅŸi cum norii grei ai furtunii se acumulează asupra a tot ceea ce înseamnă cultură ÅŸi decenţă în muzica ÅŸi în stillul de viaţă autohtone.

Simt că mă ridic dincolo de pânza cea subÅ£ire a azurului, iar pe lângă mine norii rămân în urmă doar niÅŸte puncte singuratice. Străbat prin tainele visării, prin negrul universului, pătrund tenebrele nebănuitului, iar zâmbetul meu devine un dans haotic al fericirii. Mă simt beat căci am sorbit din cupa absolutului ÅŸi am cucerit graniÅ£ele nesfârÅŸitului. Ochii mi’i deschid ÅŸi te privesc. A fost doar un sărut proiectat întru eternitate…

Pentru tine…