Groapa imundă

O afirmare puternică a vigurozităţii, a tinereţii spiritului într-o magnifică interpretare a ilustrului Florian Pittiş, cel care până în ultimul moment ne-a încântat cu prezenţa lui jovială şi mereu plină de suflu artistic. Sunt Pittiş! Bună seara!

Sunt tânăr, Doamnă – Mircea Dinescu

Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!

Din galantarul prăfuit pe care zac amintirile încărcate de suferinÅ£i ÅŸi bucurii ale veacurilor trecute, zâmbeÅŸte dintr-o poză cu margini zimÅ£ate bunica. Åži zâmbetul ei blajin se pierde în gălbejeala vremii ÅŸi în pata de ulei de candelă ce s-a aÅŸternut peste figura ei plină de iubire. Poza se îndoaie sub greutatea prafului ÅŸi al bătrâneÅ£ii, înfiptă într-o ramă uleioasă care oferă imaginea panoramică a unui tânăr ofiÅ£er. Probabil fiul ei, probabil căzut la datorie. Åži figura blajină a bunicii se întristează subit sub corvoada suferinÅ£ei de a fi trăit să îşi îngroape fiul ÅŸi să-i crească nepoÅ£ii răpiÅ£i de figura lor paternă. Åži totul acum zace sub praful înecăcios al uitării. Amintirea bunicii ÅŸi a fiului ei probabil s-au risipit în vânt, sau poate mai trăiesc în inima cuiva, demult înstrăinat de ceea ce au însemnat înaintaÅŸii lui. Uitând probabil de bunica lui, vânzându-i imaginea ca pe un obiect de bâlci. Dar timpul nu uită…

O cutie de bijuterii zace sub tablou, prăfuită ÅŸi tăcută. Odinioară adăpost inelelor ÅŸi colierelor ce au împodobit trupul unei doamne de societate. Åži deschizând-o, parcă simÅ£i mirosul parfumului ei ÅŸi fineÅ£ea pielei ei albe ÅŸi catifelate. Åži din fiecare ungher fantomele trecutului se înalţă ÅŸi spun câte o poveste despre sufletele uitate în vitrină. Åži praful uitării se depune. Ochii acum reci ai bunicii privesc de sub pata de ulei de candelă asupra neantului ce a rămas în urma unei vieÅ£i de om. Iar drumul sufletului ei prin viaÅ£a aceasta s-a înăbuÅŸit în nefiinţă, s-a ascuns în spatele unei vitrine ÅŸi aÅŸteaptă să spună poveÅŸti pentru alÅ£i ÅŸi alÅ£i oameni… care probabil nu vor avea timp să le asculte.

Iar vremurile bune ale bunicii dulci ce-şi dezmierda nepoţii cu lacrimi de fericire în ochi, ce-i servea cu dulciuri din bomboniera aurită, s-au afundat în abisul întunecat al degradării. Peste chipul bunicii este lipit un nou bileţel cu preţul mâzgălit în pix. Cât valorează oare amintirile pentru cei ce n-au de unde să şi le amintească? Cât valorează sufletul şi viaţa unui om?

Viaţa pe strada sufletelor pierdute (I)

Ce bine că eşti, ce bine că exişti, ce bine că firele vieţii noastre s-au împreunat într-un minunat dans al vieţii în doi. Şi cine să exprime mai frumos acest sentiment, decât marele nostru poet al necuvintelor?

Ce bine că eÅŸti – Nichita Stănescu

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşnesti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.Să stam de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, intoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în infrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

O stradă scurtă şi îngustă vegheată de balcoane strâmbe în afara cărora atârnă rufele îngălbenite de uzură. Şi stropii apei de lighean, proaspăt îmbibată cu murdăria hainelor pe care tocmai le-a spălat, se scurg pe asfaltul neregulat, bătut de vânturile şi zăpezile anilor ce au trecut. Perdele întunecate împiedică ochii intruzivi de a pătrunde misterul sălaşurilor ce se ascund în clădirile roase de uitare. O uşă ferecată, cu un vizor străbătut de gratii veghează acest mic colţişor de istorie, în care timpul pare să fi stat în loc.

Oare ce fel de oameni îşi duc veacul în acest pitoresc colÅ£iÅŸor uitat de lume? NiÅŸte suflete de mult uitate, închise între cei patru pereÅ£i ai refuzului de a mai iesi afara într-o lume a cărei valori morale s-au depreciat. NiÅŸte suflete fără prezent ÅŸi fără viitor, dar cu un trecut glorios, vestigii ale unei alte lumi. O lume care acum este atracÅ£ie turistică… O lume devenită muzeu pentru ochi curioÅŸi ÅŸi introspectivi în tainele unor destine de mult uitate. O lume pe care ne chinuim să o conservăm, dar ai cărei exponenÅ£i se ofilesc în taină ÅŸi-ÅŸi macină rămăşiÅ£ele existenÅ£ei, deja îngălbenite ÅŸi plină de riduri.

Şi într-un final, când ceasul rece al morţii bate pe peretele simţirii, vom mutila şi ultimul vestigiu al epocii trecute. Şi-l vom despuia de tot ce are a ne oferi. Iar viaţa unor oameni, destinele, visele şi speranţele lor, vor ajunge marfă pe un galantar, într-un colţ uitat al unui magazin de antichităţi.

Viaţa pe strada sufletelor pierdute (II)

O campanie foarte interesantă a fost lansată de curând de Radio Guerilla, ÅŸi anume Române, într-o Å£ară normală… (http://www.radioguerrilla.ro/tara_normala.php) O încercare de educare a poporului român pornită pe unde radio. Problema este dacă românul modern, prea ocupat ca să îşi mai bată capul cu astfel de nimicuri va înÅ£elege ceva din asta.

Personal, mă îndoiesc că această campanie va avea succesul scontat, având în vedere nivelul intelectual la care s-a ajuns la noi în ţară. Fiecare generaţie de copii au performanţe şcolare şi interes cultural din ce în ce mai scăzute, deşi din punct de vedere tehnic mediile de propagare a culturii au evoluat şi s-au înmulţit. Tânărul român se înscrie încă din copilărie în această societate de cartier, unde centrul vieţii devine scara blocului. Copilul nu mai are chemare către extinderea orizonturilor sale, ci se complace în universul de la baza blocului şi din zonele adiacente. Este greu de arătat cu degetul şi de a plasa vina asupra cuiva anume. Părinţii sunt de vină din cauza lipsei lor de interes sau din cauza timpului redus pe care îl petrec cu copii, statul este de vină deoarece nu investeşte cât ar trebui în educaţie, scăzând astfel interesul profesorilor, mentalitatea noastră este de vină, deoarece suferim de o comoditate ieşită din comun şi de spirit de turmă. Sunt atât de mulţi factori şi totuşi atât de puţini oameni dornici de a face ceva. Cu toţii ne dorim o schimbare, dar ne este mult mai comod să ne minţim pe noi înşine că o vor face alţii pentru noi.

În ţara Mioriţei, cu toţii constituim o turmă. Nu suntem în stare să facem bine, deoarece ne gândim întotdeauna că un om nu poate face o schimbare. Dimpotrivă, dacă sunt 10 oameni care refuză să îşi depoziteze ambalajul de chipsuri pe asfalt, deja avem un progres. Şi mai mult ca sigur mai mulţi oameni vor urma. Dar suntem prea comozi pentru asta. Ne complacem în ideea că dacă există atât gunoi în jurul nostru şi în sufletul nostru, încă un ambalaj nu aduce o schimbare majoră. Ne murdărim constant ţara, iar cu ea şi pe noi înşine. Cu toţii suntem produsul mediului pe care ni l-am creat singuri, din propria ignoranţă şi lipsă de bun simţ, din lipsa de respect pentru cel de lângă noi, lipsa de toleranţă, din egoismul de care suferim ca şi popor, din moto-ul care ne descrie cel mai bine şi ne defineşte, din păcate, ca şi popor: Să moară şi capra vecinului! Şi noi, în loc să muncim să ne cumpărăm o altă capră, să ne aducem din nou pe linia de plutire, să facem ceva cu viaţa noastră, ne închidem în casă şi ne înecăm în propria ranchiună existenţială şi ne rugăm să păţească şi alţii ca noi, să ne simţim bine că nu suntem singurii bătuţi de soartă.

Astfel, începând cu un om, doi, trei, o sută… am devenit un popor care preferă să se bălăcărească în propriul gunoi moral decât să se ridice din faÅ£a televizorului ÅŸi să facă o schimbare. Pentru că suntem un popor în care fiecare individ consideră că schimbarea ar trebui să pornescă de la cel de lângă el ÅŸi nu face nimic. Ne-am înscris într-un cerc vicios din care ne va fi greu să ieÅŸim. ÃŽn doar 18 ani de la eliberarea de sub jugul comunist pe care mulÅ£i îl înjură ÅŸi-l acuză pentru starea actuală a lucrurilor, am reuÅŸit să scădem enorm ca nivel de trai, ca nivel intelectual, dar mai ales ca oameni. TreziÅ£i-vă, oameni buni!!! Nu CeauÅŸescu este de vină pentru ceea ce am devenit, ci noi înÅŸine!

Dedic acest articol lui Geo care crede împreună cu mine că fiecare putem face o diferenţă şi că unul câte unul ne putem ridica din mizeria morală şi socială în care ne înecăm şi ale cărei idei au inspirat acest articol.