Groapa imundă

Ploaia… un fenomen atât de comun ÅŸi totuÅŸi atât de plin de semnificaÅ£ii. Ploaia… un fundal al libertăţii, un simbol al romantismului lipsit de bariere ÅŸi al fertilităţii, un fundal al depresiei, un exponent al creÅŸterii ÅŸi al renaÅŸterii… Ploaia este bucuria de a trăi, ploaia este miracolul de a renaÅŸte din amorÅ£eala secetei interioare.

Dans ̨n ploaie РAna Blandiana

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,
Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.

De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc
Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.
Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.

Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt
Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe -
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,
lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi -
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!

Privesc prin întunericul de afară ÅŸi încerc să îl pătrund. Fereastra se interpune ca un rece scut între mine ÅŸi orizontul negru de dincolo de realitatea imediată. Åži stau ÅŸi îmi realizez propria limitare. Oricât de mult m-aÅŸ chinui nu reuÅŸesc să pătrund cu privirea mai departe de apartamentele ce se înÅŸiră fără viaţă ÅŸi personalitate unul după altul, unul deasupra celuilalt, ca o mulÅ£ime monotonă ÅŸi fără individualitate. Dar, de fapt, de ce încerc să văd dincolo de asta? De ce nu mă mulÅ£umesc cu lumina din camera vecinului de lângă? De ce să caut să pătrund întunericul, când mă pot mulÅ£umi cu o simplă definiÅ£ie superficială a impenetrabilităţii acestuia? Pentru că am dreptul sa încerc. Pentru că mintea mea nu se mulÅ£umeÅŸte cu atât. (…)

De ceva vreme nu am mai postat vreo poezie mirific interpretată de ilustrul şi regretatul Florian Pittiş. În continuare în amintirea celui ce a fost şi va fi pururi în amintirea noastră, una din recitalurile sale celebre, alături de trupa Pasărea Colibri.

Corydon – Radu Stanca

Sunt cel mai frumos din oraÅŸul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraÅŸul acesta.

Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sunt PrinÅ£ul penumbrelor, eu sunt amurgul…

Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe,
Prin părul meu vânăt, subţiri trec ca aţa,
Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa ?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paÅŸe ?
Åži nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaÅŸe…

Panglici, cordelute, nimicuri m-acopăr,
Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu
Şi-ntregul picior când păşesc îl descopăr,
Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…

Celălalt ochi (cel galben) îl las să s-amuze
Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine.
Ha ! Ha ! Dac-aţi şti cât vă şade de bine
Sărind, ţopăind după negrele-mi buze.
Cellalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze

C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,
Fac baie în cidru de trei ori pe noapte
Åži-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu baretă-mi ajută zvelteţea
Şi-un drog scos din sânge de scroafă, nobleţea.

Toti dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt în corset sub camaşe,
Fumez numai pipe de opiu uriaÅŸe,
Pe braţul meu drept tatuat-am un taur
Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.

Prin lungile, tainice, unghii vopsite,
Umbrela cu cap de pisică rânjeşte
Şi nu ştiu de ce, când plimbarea-mi prieşte,
Când sunt mulţumit c-am stârnit noi ispite,
Din mine ies limbi si năpârci otrăvite.

Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,
Şi insăşi natura atotştiutoare
Ea însăşi nu ştie ce sunt: om sau floare ?
Sau numai un turn rătăcit printre case,
Un turn de pe care cad pietre preţioase ?

Sunt cel mai frumos din oraÅŸul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche
Şi-atât de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din oraÅŸul acesta…

Când ai nevoie de dragoste – Mircea Cărtărescu

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeÅŸte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

Ce se poate compara cu acea seară în care privirile noastre se întâlnesc pentru prima oară ÅŸi un subtil zâmbet ni se prefigurează pe faţă? Acea seară în care în întunericul nopÅ£ii suntem doar noi doi ÅŸi nimeni altcineva, prinÅŸi într-o îmbrăţiÅŸare între zenit ÅŸi nadir. La graniÅ£a dintre clipă ÅŸi eternitate suntem sclavii aceleiaÅŸi pasiuni care ne mână unul către celălalt. (…)