Groapa imundă

De această dată mă voi rupe de la obiÅŸnuitele reflecÅ£ii ÅŸi poezii ÅŸi voi lăsa imaginile să vorbească pentru mine, pentru că nu am cuvinte spre a da glas ÅŸi a exprima puterea, forÅ£a ÅŸi mărimea acestor doi monÅŸtri sacri. Doi oameni care au creat, care au încântat ÅŸi clătit privirile ÅŸi urechile tinerilor noÅŸtri părinÅ£i. Doi oameni care ÅŸi-au dobândit locul în Vallhalla culturii muzicale ÅŸi filmografice naÅ£ionale. Doi oameni pe care somnul cel fără de sfârÅŸit ni i-a răpit înainte de vreme, dar nu înainte ca numele lor să se imprime în conÅŸtiinÅ£a fiecăruia. Fără prea multe cuvinte, căci vorbele sunt de prisos… Doamnelor si domnilor, Toma Caragiu ÅŸi Anda Călugăreanu, într-un duet care trăieÅŸte cu noi, prin noi, încă din noaptea dintre anii 1972-1973: Călătorie muzicală.

Privesc în jurul meu la blocuri galbene de vreme şi de praf, la căsuţe ce zac în paragină, la străzi înguste pe care maşinile circulă pe linia de tramvai, la Grădina Cişmigiu doldora de iarbă verde, de strigăte şi râsete de copii, de liniştea pasului molcom al pensionarilor, de mireasma trandafirie şi calmul îndrăgostiţilor adăpostiţi la umbra bustului lui Creangă, pe o bancă de lemn mucegăit de ploi şi ars de soare. Privesc în jurul meu şi-n fiecare colţ văd umbre de copii ce nu mai sunt, văd prietenii legate, strângeri de mână ce s-au risipit în vadurile istoriei. Sunt atâţia oameni în jurul meu, dar nu pot să umple golul pe care eu îl văd când îmi aduc aminte de micile bucurii trecătoare ale vieţii de copil.

(…)

Ciocnire – Mircea Cărtărescu

într-un târziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol, am deÅŸurubat capacul microfonului
şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
am căutat şurubelniţa
şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor
îşi prinseseră păianjenii pânza.

pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită
îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot,
am tras de el până am început să apropii
metru cu metru cartierul tău de al meu
turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare
încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case
încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare
pulsând în aerul ars, ca de fulger.

trăgeam de fir, şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe ape
statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foiÅŸorul de foc ÅŸi se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată
casa ta cu brauri albe ÅŸi roz ca o prajitura de var
apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă
şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele
pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima
mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,
ciobindu-ne şira spinării, arzând.

arzând cu troznete, că daţi cu benzină
arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum
cu ceară sfârâitoare, cu seu orbitor
până cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie
şi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.

Seara se lasă pe nesimţite. Mă găsesc umblând din nou pe străzi atât de bătătorite de mii de tălpi grăbite şi totuşi atât de pustii sub calmul întunericului. Privesc în jurul meu la luminile palide ale stâlpilor de ilminare, înlemniţi într-o calmă stare de veghe. Câte un biciclist se perindă pe lângă mine, câte o bătrânică grăbită să ajungă la căldura casei după o zi de admirat priveliştea atât de monotonă şi totuşi atât de împăciuitoare a parcului preferat. Mă uit în dreapta mea şi te zăresc. Lângă mine eşti tu şi mergem agale, cu paşi rari, privim în jur, ne privim unul pe celălalt.

(…)

Axioma copiilor – George Å¢ărnea

Copiii noştri merg la şcoală,
Îşi inventează jocuri noi,
Dar dimineaţa când se scoală,
Privesc neliniştiţi spre noi.

Nici nu-i nevoie să se-audă
Ce au de spus copiii-n cor.
Pluteşte-n aer vestea crudă
Åži teama întrebărilor…

O clipă doar, dacă ne doare
Că-i frig prin somnul de copil
Găsim şi loc destul sub soare
Şi pâine-n grâul din câmpii!

Cu spaima ne izbeşte-n tâmplă
Lumina ochilor cuminţi
Şi nu-nţelegem cum se-ntâmplă
De-i oarbă ura din părinÅ£i…

Cât de frumos ar fi să doarmă,
Dacă părinţii s-ar vorbi
Să nu mai nască nicio armă
Åži cerul păcii ne-ar orbi…

O clipă doar dacă ne doare
Că-i frig prin somnul de copil
Găsim şi loc destul sub soare
Şi pâine-n grâul din câmpii!