Groapa imundă

Pufii plutesc în aer într-un dans mirific, avatarii primăverii. Se ridică purtaţi pe aripi nevăzute către orizonturi nebănuite, privesc soarele în ochi, se minunează în faţa măreţiei sale şi se pleacă conştienţi de propria nimicnicie în faţa forţelor supreme ale universului. Şi iarăşi se ridică… Se învârt în piruete necontrolate, artistice, silfide, cu graţia unei balerine… Mii şi mii se contopesc într-o perdea albă, mirobolantă, plutind peste copaci şi blocuri, oameni, pietre şi asfalturi, parcă voind să erupă într-o simfonie surdă a venirii primăverii.

Pomii înfloriţi veghează statuari peste căsuţe de mici păsărele ce înalţă ode neînţelese. Flori albe se înghesuie pe-o creangă parcă îmbrâncindu-se pentru un loc de respirat şi se deschid voioase înspre soare. Frunzele verzi foşnesc sub blânda adiere a unui vânt molcom, liniştit, se lasă calme pradă stării de agitată amorţeală primăvăratică.

Şi soarele… El veghează de deasupra, de pe soclul său dumnezeiesc priveşte la nimicnicia fiecărui lucru ce se scaldă în lumina-i. Pentru că toate sunt efemere, toate vin, pleacă, se nasc, se sting, doar el, în statornicia lui observă blajin fiecare creatură, ascultă fiecare vis şi aspiraţie, fiecare speranţă şi rugăciune, an după an, după an…

Şi toată natura radiază luminoasă în euforia primăverii, se angajează într-un tainic dans al revenirii la viaţă, al trezirii din amorţeala rece a iernii. Şi un ultim petic de zăpadă se topeşte încet, copleşit de căldură, ca visurile unor suflete ce odată au dat frâu speranţei la adăpostul unei nopţi de iarnă.