Groapa imundă

Copaci se înalţă încovoiaţi peste aleea întunecată. În lumina lunii, crengile lor despuiate de viaţă parcă vor să se aplece înspre mine, să mă prindă, să mă rupă, să mă sfâşie. Simt fiorul fricii de întuneric, de necunoscut, de tăcere. Păşesc încet, cu atenţie, aud pământul galeş sub talpa mea foşnind noroios. Privesc în urmă şi nu zăresc decât o fundătură îngrădită într-un ruginit gard de sârmă, zgribulit sub greutatea anilor. Privesc înainte şi văd o lumină. Atât de îmbucurătoare şi atât de depărtată… Şi simt că la fiecare pas, ea avansează cu mine, îmi veghează mersul, dar nu mă lasă s-o ating. Oare o voi ajunge vreodată din urmă? De unde am plecat şi unde mă îndrept?