Groapa imundă

Mă simt ca într-un film al vieţii mele. Eu sunt actorul principal şi îl filmez la persoana I. În fiecare seară îl derulez şi revăd momentele esenţiale. Mă analizez, mă gândesc, îmi asociez o coloană sonoră. Cântecul alert al goanei înspre serviciu, serenada lentă a plimbării la umbra zarzărilor înfloriţi, vioara apăsătoare a mersului sufletului singuratic prin ploaie. Mă simt grandios, mă simt în topul box-office-ului, mă înfulec din fructul oprit al adulaţiei propriei persoane. Dar oare este adulaţie? Sau doar o scuză pentru autoanaliza lehametei cu care am ajuns să fac fiecare pas?

Şi camera merge… Atenţie! Motor! Acţiune! Paşii plescăie prin baltoaca rece în care sclipesc primii nori de o luminozitate îndoielnică a dimineţii. Pe lângă mine se derulează poveşti ca şi altădată, dar nu am timp de ele. Întâlnesc priviri, dar nu mă simt în stare să îmi mai pun întrebări… În fond ce mă interesează pe mine poveştile altora, când în faţa mea se derulează un adevărat spectacol?… Cu suişuri şi coborâşuri îmi fumez existenţa şi visele aşteptând autobuzul.

Urc privirea înspre cer şi o cobor înspre pământ. Ce sunt eu decât o picătură într-o ploaie? Unde îmi este individualitatea când ştiu că mai sunt alte multe miliarde de oameni ca şi mine, aşteptând somnoroşi autobuzul care îi duce la muncă, care le facilitează completarea circularităţii în care se înscrie monotonia lor cotidiană? Poate ar trebui să nu mă mai raportez la mulţime şi să încep să îmi descopăr unicitatea restrângându-mi viziunea…

Şi autobuzul se pune în mişcare… Înghesuit stau aplecat peste scaunul unei bătrâne ce-şi ţine strâns sacoşa de material textil la piept gândindu-se poate unde s-a dus pensia ei pe această lună. Sau poate se gândeşte la nepoţelul la care tocmai se duce, căruia îi va face de mâncare şi pe care îl va porni la şcoală. Ea, bunica, contribuie la fundaţia unui viitor, pune temeliile unei vieţi. Doar prin blândul gest de a săruta creştetul unui copil care porneşte pe lungul drum al educaţiei.

Ajung la muncă… Filmul vieţii mele se derulează lent. Orele se scurg lent, ca printr-o pipetă îngustă. Devine o peliculă proastă lipsită de multe cuvinte, înviată din când în când de o banală conversaţie de birou, o masă de prânz când toţi se înghesuie la bătrânul cuptor cu microunde, o viaţă pierdută cu ochii în monitor. Oare ce gândeşte cel din faţa mea? Oare el ce vede în monitorul lui? Oare de ce mi-ar păsa mie de toate acestea?

Autobuzul de seară sub un amurg îmbietor, liniştitor, relaxant se lasă aşteptat. Mă simt nerăbdător să mă depărtez de locul unde opt ore am privit orele scurgându-se printre linii de cod care nu vor schimba niciodată viaţa cuiva. Mă simt încurajat de perspectiva unei noi seri petrecute cu Tine, auzindu-ţi respiraţia, adulmecându-ţi privirile, îmbătându-mă în sărutul tău, sorbind din fericirea Ta.

Cât valorează zâmbetul unui om? Ce poate fi mai frumos decât să îţi iau mâna într-a mea şi să îţi privesc buzele arcuindu-se într-un timid zâmbet satisfăcut şi să îţi admir ochii închişi în timp ce te laşi pradă momentului? A şti că fac o diferenţă în viaţa cuiva, a şti că pot aduce un zâmbet, a şti că dragostea mea inundă un univers, că se contopeşte cu a ta şi suntem amândoi. Aici… Aici este ceea ce căutam. Aici îmi este individualitatea după care umblu… zi de zi… De la autobuzul de dimineaţă, la cel de seară, la metroul dintre ele, pasager printr-o mare de oameni, îmi descopăr individualitatea prin Tine, căci Tu eşti unic…

Şi din culise se aude răspicat: Tăiaţi! Şi camerele îşi obturează raza vizuală. Echipamentele sunt trase înspre un depozit vechi. Regizorul şi asistenţii se retrag, iar viaţa mea acum începe… Dincolo de ochii tuturor, doar cu cea pereche de ochi ce are răbdare să mă privească.

Pasager (I)
Pasager(II)
Pasager (III)