Groapa imundă

Amintirile de neuitat ale unor zile însorite, ale unor vremuri fericite, ale tinereţii mele, ale tale, ale lor, ale noastre, ale altora. Acea coardă atât de sensibilă a amintirii ce reverberează cutremurându-se în faţa acestor versuri, la umbra pomilor veşnic verzi ale visurilor adolescentine, în soarele strălucitor ale speranţei nesfârşite şi ale planurilor eterne ale sufletului tânăr, ne face să plecăm capul şi ne stoarce o lacrimă în faţa futilităţii aspiraţiilor unei perioade fără griji confruntate cu perisabilitatea condiţiei umane.

Adolescenţă - Mihu Dragomir

Vânt, dumbrăvi, ÅŸi optsprezece ani …
Strada cu salcâmi sau cu castani,
primăvară-n balta renăscută,
zile ce-amintirea le sărută …

Fată cu mijloc de violină,
unde-i cartea noastră de latină,
mîzgălită, printre ablative,
cu distihuri ÅŸchioape ÅŸi naive ?
Adunai în ochii viorii
netraduse cărţi de poezii,
şi în mersul lin, de căprioară,
caligrafiai o rimă rară …

Dunărea-şi plimba în funduri stele,
noi le număram, plutind cu ele,
ameţea, de-atâţia nuferi, luna
şi-nvăţasem vorba : totdeauna.
Se-arcuiau din sălcii catedrale,
luntrea noastră se pierdea, agale,
către-o ţară de tăceri şi stuh.
Gânduri – pescăruşii din văzduh.
Sărutarea, caldă şi învoaltă,
avea gustul murelor de baltă,
dulce-nsângerată şi-amăruie,
anafor ce din străfunduri suie.
Pe nisipul plăjilor de aur
soarele ne-a-ntins cununi de laur,
fata mea de Dunăre şi şoapte,
fata mea cu păr de miazănoapte …

Hei, dumbrăvi de vise şi castani,
vânt, nisip, ÅŸi optsprezece ani …

Ploaie în luna lui Marte – Nichita Stănescu

Ploua infernal,
ÅŸi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoÅŸi: oamenii?… ploaia?…

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
ÅŸi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.

Povestiri din gară - Cargo

I:
Plouă încet, stau in gară,
Ochii simt că mă dor.
Gânduri rămase de-aseară,
Parfumul din coridor…

II:
Povestea-i de-o pensie lunară.
Un ceas bătea tot mai trist.
Ştiam că e ultima oară,
Absurdul din nou a învins.

III:
Ochii mei pe-o linie moartă
Rătăceau, căutând clandestin
Trenuri ce nu sunt pe hartă,
Linii ce-nseamnă destin,
Trenuri ce pleacă nu vin
…ÅŸi anii ce s-au scurs de ieri

IV:
Doi ţigani cântau din vioară,
Cineva-mi oferea aspirine,
Toţi vorbeau, râzând într-o doară,
Eu vroiam să le spun despre tine,
Mă gândeam numai la tine…

V:
Povesteam de problema agrară.
Eu plângeam, ei râdeau. Ce ciudat!
Iar ţiganii cântau din vioară
Cântecul lor preferat,
cântecul lor neuitat
…ÅŸi anii ce s-au scurs de ieri

Trec ţiganii, cântecul lor ascult,
Sparg paharul, vreau să te uit!

C̢ntec ̨n doi РLucian Blaga

Åži vine toamna iar’
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm
brinduÅŸile ardorii
să înflorească iar’ în noi
ÅŸi-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi –
nu ÅŸtim, dar suntem doi.

Om suflet. Suflet om. Om şi suflet. Suflet de om. Raţiune şi simţire. Trup şi pasiune. Şi iată-mă reutilizând acelaşi clişeu nonsensic de cuvinte şi sfidând încă odată DEX-ul pentru a reitera o introducere clasică. De ce? Pentru că nu am avut inspiraţie. Pentru că sufletul nu îmi dictează nimic la această oră. Să fie oare o scuză mult prea penibilă pentru o repetiţie oarecare? Sau poate pur şi simplu simt în acest moment că sufletul meu este departe de mine.

(…)