Groapa imundă

Om suflet. Suflet om. Om şi suflet. Suflet de om. Raţiune şi simţire. Trup şi pasiune. Şi iată-mă reutilizând acelaşi clişeu nonsensic de cuvinte şi sfidând încă odată DEX-ul pentru a reitera o introducere clasică. De ce? Pentru că nu am avut inspiraţie. Pentru că sufletul nu îmi dictează nimic la această oră. Să fie oare o scuză mult prea penibilă pentru o repetiţie oarecare? Sau poate pur şi simplu simt în acest moment că sufletul meu este departe de mine.

Ca oricare dintre noi mă complac în această dualitate între fizic şi spiritual, între material şi abstract. Îmi pun sentimentele în cârca aceluiaşi concept menit a ne scăpa din revenirea în pământ, iar lipsa lor tot în seama lui. Mă subjug lui pentru că este singura explicaţie pe care mi-o pot oferi pentru tot ceea ce simt… Suflet… Simţire… nu-mi explic de unde se naşte ea, la ce îmi este bună şi unde se duce… Îmi luminează momentele de bunăstare şi-mi întunecă orizonturile disperării cu o uşurinţă nonşalantă, aproape sfidătoare. Se plimbă, se frământă, trece de la o stare la alta, iar eu pur şi simplu nu pot ţine pasul cu ritmul ei alert. Simţirea mă înalţă şi mă dărâmă dintr-un pocnit al degetelor.

Şi totuşi, este ea, simţirea, care îmi dă puterea de a iubi. Îndrăgostit de tot ceea ce inseamnă lumea din jurul meu, îndrăgostit de idealuri, de pasiuni arzătoare, încălzit de focul adulaţiei a tot ceea ce mă face să plutesc în această lume adunate în Tine. Şi oare cum această simplă strângere de mine se traduce în senzaţii inexplicabile, cum poate doar o atingere să îmi reitereze fiecare celulă a corpului, să-mi rearanjeze fiinţa, să mă facă să simt că pot fi altceva decât sunt de fapt?… Ceva mai bun, ceva demn de admiraţia celor de lângă mine… Un uşor gol în stomac, urmat de zboruri de fluturaşi născuţi din coconuri nevăzute, fluturându-şi aripile într-o agitaţie nebună, dar atât de plăcută, împlinind clişeul îndrăgostitului. Şi nimic nu mai contează decât o privire pierdută printre spaţii nebănuite, acolo unde singur este omul cu simţirea. Şi din doi oameni se naşte o fiinţă nouă, o entitate universală aparte în care se ascund puterile a două minţi şi suflete întreţesute de un concept sublim, înălţător, sfidând timp şi spaţiu, închistate într-un halou păzit de priviri intruzive şi trufaşe.

Şi oare cât mă va mai ţine simţirea pe acest piedestal platinat al senzaţiilor celor mai dulci şi mai îmbătăoare pe care le poate resimţi o fiinţă? Oare mi-l va mai dărâma odată ca şi altă dată? Oare existenţa mea se va înscrie în aceea perpetuă circularitate istorică ce îşi repetă cursul cu fiecare iteraţie, sau mă va purta către acea linie de plutire ce mă va scoate din tiparele stabilite de înţelepciuni ancestrale necunoscute? Nu ştiu ce va fi, deşi mi-aş dori atât de tare să-mi pot vedea graficul vieţii, acea asimptotă ascendentă la perfecţiune, dar mă voi mulţumi cu gândul că din ipocrizia mea de animal superior am nutrit o trăire atât de puternică, ruptă din cărţi cu poveşti nemuritoare şi din visurile poeţilor ce au murit singuratici urmărind un ideal. O trăire cu care am adus un zâmbet, o lacrimă de fericire, un tremur de entuziasm, un oftat de plăcere, un nou orizont într-o viaţă ce a ales să îşi întreţeasă firul cu al meu…

Homo Anima (I)