Groapa imundă

Printre case, printre lumini, pe lână panouri, pe sub balcoane cu jardiniere înflorite, peste treceri de pietoni, sfidând semafoarele zboară tramvaiul ca un misterios călător. Mereu pe acelaÅŸi drum, mereu privind aceleaÅŸi împrejurări, se târăşte ÅŸi se clatină plictisit, sictirit de monotonia unei existenÅ£e întru un singur scop. Un simplu utilitar, o creaÅ£ie umană cu un Å£el clar definit ÅŸi orizonturi limitate se târăşte ca un vierme străbătând aceleaÅŸi crestături ale aceleiaÅŸi seculare scoarÅ£e de copac, mereu căutând un orizont nou, dar veÅŸnic incapabil de a-ÅŸi depăşi condiÅ£ia, veÅŸnic împovărat de aceeaÅŸi frustrare a limitării impuse de natura existenÅ£ei sale microcosmice. ÃŽntinzându-ÅŸi captatoarele precum braÅ£ele unui acrobat atârnându-se de două sârme, singurul lui sprijin si sursă de energie, păşind cu roÅ£i ruginite pe aceleaÅŸi ÅŸine, parcă cu fiecare an mai afundate în asfaltul încins, porneÅŸte la drumul unei noi zile tramvaiul…

(…)

Câţi nu vă mai gândiÅ£i nostalgici la fascinaÅ£ia copilăreasca a pastelurilor, a tablourilor versificate ce ne prezintă natura idealizată, de un calm angelic în diferite ipostaze?… atât de simplu, atât de natural, atât de viu împletite în simpliste măiestrii versificate.

Vară – Otilia Cazimir

E cald… Grădina-n jurul meu
Se-ntinde, leneşă, la soare.
Frunzişul prăfuit şi greu
Îşi culcă umbra călătoare
Pe-al ierburilor cîmp plăpînd…
Rîzînd cu capul dat pe spate,
Un mac îşi scutură pe rînd
Petalele însîngerate.

În sălcii, vrăbiile tac.
Doar cucul cel bătrîn aruncă,
Ne-ndemînatic şi buimac,
Chemarea-i scurtă peste luncă.
Åži din trifoiul adormit,
Cu flori usoare ÅŸi rotunde,
Acelaşi dulce ţîrîit
De greieri tineri îi răspunde.

Pe-un fir subţire, auriu,
Se leagănă sub o sulfină
Un mic păianjen străveziu –
O picătură de lumină
Şi dibuind, un gîndăcel
Cu poleitele antene,
Coboară de pe-un muşeţel
La umbră, între buruiene…

Accident cosmic – Daniel Drăgan

De când a căzut peste mine o stea,
am o rană cu floare la umărul stâng,
o frunză uscată infăşură inima mea
si venele ca nişte bretele interioare mă strâng.

Alergam după o bicicletă sălbatecă,
fenomenele cosmice nu mă interesau,
îmi spuneam incurajându-mă poate că
lupii-ndrazneală să-adulmece n-au.

LiniÅŸtit, alergam liniÅŸtit
după o bicicletă sălbatecă.
M-a lovit drept în umăr, căzând m-a lovit
steaua aceea romantică.

Nicăieri n-a mai fost cum era,
vulturii zburau cu aripi de gresie
peste rana care darnic se deschidea,
floarea n-avea nici o impresie.

Glasul meu s-a întors către mine, şi azi
sună-n mine ca doar eu să-l aud.
Ploile cosmice cad peste brazi,
sufletu-mi este rece si ud.