Groapa imundă

Seara se lasă, luminile sunt chioare. O melodie rezonează în atmosferă, se întinde, învăluie, ameninţă, pătrunde. Mulţimea se strânge, se adună, se înghesuie. Se simte în aer febra aşteptării, o expectativă fervidă pentru ceea ce urmează să vină. Un acord crescând de chitară electrică, intensitatea creşte, şi dintr-o dată o explozie de sunet răsună peste mulţimea ce se dezlănţuie ca la o comandă divină. Şi totul începe… I am the darkness born out of light…

În straie strălucitoare de bătrân mistic clarvăzător îşi face apariţia Rob Halford, avatarul a generaţii întregi de fani ai heavy-metal-ului. Articulând versuri nemuritoare, vocea sa inconfundabilă învăluie urletele tuturor celor care au aşteptat ore în şir ca acest moment să se materializeze. Încet-încet se desfăşoară o poveste ce începe din anii ’70 şi care încă nu a ajuns la un sfârşit. Începând cu zeii metalului, prinşi între ciocan şi nicovală, cu puiul diavolului şi patrula iadului, mesagerul morţii, îngerul mântuirii, până la povestea cititorului în stele Nostradamus ne lăsăm purtaţi pe acorduri grele ce se îmbină cu cele baladistice, ca printr-un tunel al timpului, printre viziunile ce au născut cântece nemuritoare patrimoniu pentru atâtea generaţii de ascultători.

Ne lăsăm purtaţi de val, de unduirile distorsionate ale corzilor de chitară, ne abandonăm trup şi suflet muzicii ce ne injectează adrenalină în vine. Ne trec prin faţa ochilor atâtea amintiri ale nopţilor “metalice” din tinereţile timpurii şi nu de mult trecute. Şi dăm din cap… violent, ritmic, “supărat”… Suntem victimele chitării, bass-ului, a tobelor ce reverberează vibrant peste urletele mulţimii ce intonează versurile odată cu maestrul. Îmi privesc prietenii, cei care sunt aici cu mine, cei care am rămas alături şi care suntem legaţi de atâtea amintiri ce acum mi se trezesc in minte şi după retrăirea cărora tânjesc.

Muzica se opreşte, se stinge subit într-o tăcere scurtă tăiată repede de ovaţiile mulţimii. O mare de mâini se ridică şi un ropot de aplauze ce concurează cu strigătele disperate după un bis. Şi de după portalul din centrul scenei îşi face apariţia Halford pe legendarul său Harley. Şi pentru încă trei melodii încântă marea de fani cerând mereu mai mult, ovaţionând fiecare piesă.

Şi totul se încheie într-un nebunatic dezmăţ al uralelor, al ovaţiilor şi al aplauzelor frenetice. Piaţa se goleşte încetul cu încetul lăsând în urmă halbe goale de plastic ce au costat timp de stat la coadă şi jetoane, în timp ce Halford îşi prezintă ultimele plecăciuni pentru publicul său. Şi de sus, din vârful scenei, Nostradamus priveşte, de dincolo de neuitare…