Groapa imundă

Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie.
(Exod 21/23-25)

În momentul în care a conştientizat că orice acţiune are consecinţe, omul a încercat să îşi catalogheze fiecare faptă în funcţie de efectele pe care aceasta le generează… asupra lui, asupra celorlalţi, asupra naturii, asupra fructului convingerilor sale. Astfel a luat naştere scindarea superficială şi tranşantă a faptelor săvârşite în “bine” şi “rău” ca măsuri absolute ale acestor consecinţe.

Dorind să îşi traseze nişte limite, să aducă o umbră de organizare în haosul existenţei sale animalice subjugate strict legilor naturii şi ale supravieţuirii, omul a inventat legile, alegând în primă fază drept instanţă supremă puterea supranaturalului aflat dincolo de puterea primitvă de înţelegere. Astfel a luat naştere religia ca ordin moral suprem, ca şi cod esenţial de rigori morale, acolo unde fiecare faptă este cântărită şi apoi judecată de către divin. Dar, ca orice alt experiment-produs al emancipării omului în raport cu natura, acesta a eşuat. Aşa că omul a decis să suplimenteze puterea divinului cu forţa propriului braţ, preluând rolul de instanţă finală în raport cu cei care îi aduc disconfort.

A luat, prin urmare, naştere norma morală primordială a Bibliei, cea care ne conferă dreptul de a preceda judecata Divină cu propria noastră putere pământeană: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!” Dar oare este aceasta o viziune benefică? Oare plătind altora cu aceeaşi monedă, bucurându-ne de răul celor care ne-au făcut rau, găsind plăcere în suferinţa altora, oare nu suntem la fel de răi ca cei care ne-au greşit în primă instanţă?

Întâlnim în viaţă o multitudine de oameni, interacţionăm cu o gamă foarte variată de persoane, personalităţi, porniri, aspiraţii, uneori contradictorii cu ale noastre sau cu credinţele şi convingerile noastre. Există multe persoane care ne greşesc, care ne fac rău, care ne rănesc, cu sau fără voia lor. Şi nu putem să fim ipocriţi şi să afirmăm că noi, în poziţia celor care am fost trădaţi, răniţi, scuipaţi, nu am simţit măcar odată acel impuls de a-l vedea pe cel care ne reduce fiinţa la o simplă unealtă a propriilor meschinării redus la rândul lui la acea tăcere încordată a lipsei oricărei urme de speranţă. Nu putem spune că atunci când am primit o palmă nu ne-am dorit măcar un moment a o întoarce înzecit, de a îndrepta suliţele falangei înspre cel ce a îndrăznit să ne atace liniştea şi pacea.

Şi este un sentiment măcinător. Privind cu obidă acea persoană care a îndrăznit să ridice pumnul împotriva noastră ne trec fiori reci din gânduri meschine de răzbunare. Şi ne dorim cu ardoare să putem să ridicăm ciocanul şi să zdrobim mâna ce a încercat să ne inunde în durere. Fără să realizăm ne cufundăm în gânduri de negândit, păşim violent pe firul subţire ce ne desparte de prăpastia pierzaniei. Ne închidem într-un halou de întuneric, în care bâjbâim dezorientaţi, mânaţi de un singur scop. Ca un nebun în celula lui singuratică, pătată de igrasie, închisă după gratii ruginite, ne zbatem inconştient pe marginea abruptă înainte de a cădea într-o dizgraţie totală. Noi ca oameni, ca fiinţe emancipate, ne desconsiderăm pe noi înşine, ne pavăm drumul către decădere lăsându-ne mânaţi de ură, în cea mai pură formă a acesteia. Cădem pradă unui vârtej de emoţii contradictorii care ne ia, ne poartă, ne ameţeşte şi ne coboară acolo, jos… Dincolo de ceea ce aspirăm să fim.

Ne dorim să ajungem “acolo sus”. Nu ne definim clar ce înseamnă aceasta, dar ne stabilim un ideal atât de fragil şi de relativ, dar care aproape întotdeauna implică şi împăcarea cu sinele. Ne stabilim nişte rigori morale la nivel personal, ne jurăm să ne ţinem de ele, dar gheara rece a disperării ne sfâşie pe toţi mai devreme sau mai târziu. Lăsându-ne pradă pasiunii animalice, unei dorinţe arzătoare de a vedea arzând în flăcări un oraş întreg pentru fapta necugetată a unui singur individ, uităm să privim în jurul nostru, să ne bucurăm de ceea ce avem, să uităm de trecut şi să trăim în prezent. Pentru că, orice ar fi şi orice s-ar întâmpla, roata se întoarce, existenţa se supune ritmului său circular, perpetuu, repetitiv, iar destinul, acest concept aparent atât de banal şi totuşi atât de complex, îşi pune în mişcare mecanismul şi echilibrează totul, iar dreptatea va fi servită.

Am ajuns să descopăr cu stupoare că este atât de uşor să porţi pică, să ai gânduri rele, să îţi pătezi cămaşa verticalităţii şi a umanităţii cu sângele regretului transformat în frustrare transformată în flacăra răzbunării, dar este atât de greu să spui cuiva că îl ierţi. Iar a demonstra că eşti “mai om” decât a fost cel care ţi-a greşit, a îţi păstra integritatea şi a îţi păstra curată conştiinţa este probabil cel mai satisfăcător sentiment şi în acelaşi timp cea mai dureroasă armă. Aşa că stau în faţa râpei în care era să mă cufunde pasiunea răzbunării, îmi şterg fruntea de sudoare şi mă simt uşurat că mi-am dezlegat din faţa ochilor eşarfa ce mă orbea, ce m-a adus atât de aproape de catranul inumanităţii şi îţi spun un singur lucru… Nu pentru că mai insemni ceva ca om, nu pentru că în faţa mea te-ai ridicat de printre osemintele fantomelor trecutului, dar pentru că am atâtea lucruri pentru care să fiu recunoscător. Şi acum că ochii mei văd clar lumina soarelui m-am trezit din reveria furiei oarbe, iar conştiinţa mea trebuie să fie curată pentru a mă putea bucura de o nouă zi… Te iert!