Groapa imundă

Trist între pereţi şade claustrofobic ursuleţul cel de pluş. Cârn, chior şi fără o mână îşi ascunde macabra apariţie la adăpostul prafului uitării dintre şipci de lemn mucegăite. La umbra vechiului şifonier al bunicii, înalt, impunător, o capodoperă în lemn masiv ros de carii pe la colţuri, se odihnesc jucăriile dezmembrate şi de mult uitate, maldăre întregi de maculatură pline de încercări timide ale unor începuturi pline de sfială şi emoţie, cărţi cu fila galbenă, poveşti nemuritoare, ale copilăriei dulci momente.

Şi unde este Capra cea cu trei iezi şi unde e Scufiţa Roşie, unde e Lupul cel Rău, unde sunt Prâslea cel Voinic şi cu Ileana Cosânzeana, şi zmeii cu ale lor palate de platină? Şi prinţi, prinţese, cai înaripaţi, legende nemuritoare, basmele ce le articula în glas duios bunica, citind încet din cartea mare şi ilustrată, din spatele unor ochelari groşi? Unde s-au dus toate? În ce ungher de nepătruns al imaginaţiei s-au refugiat? Poate s-au refugiat cu toţii în acel univers idilic pe care doar cei mici îl pot vedea pentru că numai ei au sufletul atât de inocent încât să nu ameninţe poveştile nemuritoare cu umbra dubiului şi nopţile uitării…

Şi acolo sus, la loc de cinste, atârnate cu mândrie de un perete stau diplome şi medalii, stau certificate de merit, mărturiile succesului, acum testamente ale unei perioade glorioase îngălbenindu-se de-o umezeală grosolană a eşecului. Prin mica ferestruică doar păsărelele le mai privesc admirative, iar apoi îşi iau zborul către alte orizonturi. Rămăşiţe ale unor vremuri de mult uitate de ochi care încearcă să caute lumina în odăi întunecate.

Privesc în faţă către noi deschideri, către zarea senină, către marea calmă şi mă arunc în ea, încep a înota căutând să ating linia orizontului, să pun mâna pe linia aceea subţire care desparte apele se ceruri, pământul de azur, nadirul de zenit, teluricul de divin. Mă văd scăldându-mă printre razele roşiatice ale asfinţitului liniştit, de un calm apăsător. Înot şi înot, ştiu că în curând va veni noaptea şi nu voi mai vedea înspre ce înot, mai mult ca sigur voi obosi, nu voi mai putea să continui, deşi în mine va arde dorinţa fierbinte de a continua. Mă văd privind spre cer şi întinzând mâna care acoperă soarele ce se ascunde printre valuri. Am ajuns acolo unde mi-am dorit… Sau este poate doar o iluzie a sufletului meu inundat de aspiraţii şi idealuri? Privesc înapoi. Căsuţa cu mansarda plină de basme şi jucării abia dacă se mai vede. Aş vrea să mă întorc la ea, dar nu mai pot. Apa începe să se agite, distanţa e prea mare, iar eu sunt obosit şi nu mai pot.

Deodată ochii mi se deschid şi mă trezesc. Ating patul, perna, pereţii sunt atât de reali, sunt aici, sunt înapoi la mine în odaie. Broboane de sudoare îmi inundă fruntea. Mă liniştesc şi mă întind la loc, mă întorc pe partea cealaltă. Mă pregătesc să înfrunt din nou visele visurilor mele…