Groapa imundă

Îl prind de mânecă şi îl invit să ia un loc la masa mea. Mă uit la ochii lui care ma privesc nedumeriţi si-i spun: “Ia un loc şi ascultă o poveste.” Îl văd că este în continuare consternat, asa că decid să mă justific şi continui: “Este o poveste simplă. Despre visuri, vise, despre tinereţe, amintiri, despre puterea impresiei, despre lucruri care rămân cu tine o viaţă întreagă!” Îi comand o băutură şi continui…

Pe jos zăceau pahare de plastic strivite, mucuri de ţigară, cartoane şi mizerie. Era noapte. Oricine ar fi venit pe acolo s-ar fi simţit în mijlocul ruinelor unui asediu. Angajaţi de la salubritate cocoşaţi peste măturile lor trudesc şi înjură scuipând din când în când pe cei care au pus temeliile bastionului de gunoaie pe care ei trebuie să-l ia prin învăluire, să-l dărâme şi să-i care molozul departe de privirile trecătorilor. O viziune postapocaliptică, parcă urmare a sfârşitului unui univers. Pe o eşarfă galbenă de sudoare, uitată în mijlocul molozului umed stă scris mare cu un marker pe terminate: 666.

Cu doar câteva ore înainte s-au deschis paginile istoriei. Dintre filele galbene ale trecutului omenirei s-a ridicat mândru Churchill şi a reiterat începutul războiului: We shall never surrender! Pe aripi de bombardier coboară pe nesimţite primul acord al serii. Mulţimea se nelinişteşte, ţipă, zbiară, se agită. Pe deasupa planează văzute doar de ochi imaginativi avioanele celui de-al doilea răboi mondial. Aşii cerurilor dau salutul în timp ce scena se luminează brusc, chitările urlă şi îşi fac apariţia şase siluete din ce în ce mai clare.

Cu doar două minute rămase până la miezul nopţii omenirii, revelaţiile ne duc din ce în ce mai aproape de obştescul sfârşit ce ni se arată sub forma unui număr… un număr de om. Viziunea apocaliptică a sfârşitului pe care ni-l aducem cu mâna noastră mai aproape, din ce în ce mai aproape. Pe buzele tuturor se profilează numărul fiarei, în timp ce Dickinson se lasă purtat de adrenalina muzicii. Plete taie crunt aerul, căldura ne înăbuşeşte, focul nestins al extazului de a fi acolo ne mistuie, ne transformă în nişte fiare, în nişte sclavi ai chitărilor ce răsună peste o mare de oameni, peste clădiri, peste străzi, peste maşini şi se pierde în noapte, undeva departe.

Mă priveşte cu vădit interes, deşi vizibil încontrariat de relatările mele. Soarbe calm din pahar, probabil încă nedumerit de faptul că l-am ales să ii relatez toate acestea. Hotărât să îi spulber îndoielile asupra plauzabilităţii celor povestite, continui relatarea, mai însufleţit ca înainte…

Deschidem din nou cartea groasă a omenirii şi aterizăm în mijlocul războiului dintre amerindieni şi cotropitorii Lumii Noi. Satele arse, femeile şi copii plângând în mijlocul măcelului şi al flăcărilor… Totul ni se derulează în faţa ochilor ca într-un film al imaginaţiei, în timp ce broboane de sudoare sar în aer, curg şiroaie, ating pământul sau se sparg de frunţile altora. Ne lăsăm prinşi de o transă nebunească în timp ce se desfăşoară poveste marinarului blestemat să rătăcească în singurătate pe mare până învaţă să iubească fiece parte a creaţiei divine, oricât de neînsemnată ar părea aceasta în faţa trufiei noastre omeneşti.

Scena ruptă din Egiptul Antic tronează peste marea dezlănţuită, se ridică precum un Shangri-La al heavy-metal-ului care ne atinge fiecare coardă sensibilă a sufletului. Faraoni, sclavi ai puterii, ai imaginatei origini supraomeneşti, acum reduşi la tăcere se trezesc din nou la viaţă. Ochi roşii fioroşi sclipesc din catacombele pline de hieroglife… Şi poarte se deschide. În faţa noastră răsare dintr-un nor de fum imaginea supraomenescului încarnat. Mumia Eddie ne rânjeşte în timp ce se roteşte pentru a ne privi pe toţi.

Totul se pierde într-un spectacol grandios de fum, foc, lumini şi grandoare. Şi nu poate să nu ne scape o lacrimă… nu de slăbiciune, nu de tristeţe, ci de bucurie… Bucuria de a fi acolo, de a face cunoştinţă live cu toate melodiile care ne-au marcat în viaţă. Căci în fiecare vibraţie a corzilor de chitară, în fiecare silabă a fiecărui vers sălăşluieşte câte o amintire. Ne-am dorit atât de mult să facem cunoştinţă faţă în faţă cu ceea ce doar ne imaginăm ascultând această muzică, încât toată dorinţa acumulată se transformă într-o energie vibrantă ce ne transformă în alţi oameni.

Suntem sclavii sunetului… Ne mişcăm haotic, zărim printre stropi de sudoare creatorii ei, care ne manipulează privirile, mişcările, gândurile şi reacţiile cu doar mişcarea unui deget. Cu doar o replică ridică un stadion întreg în picioare şi îi smulge urlete de adulaţie. Mâini ridicate, capete zbătându-se, urlete ovaţionale, totul ameţitor, orbitor, asurzitor, obositor, dar atât de plăcut, atât de satisfăcător… Să simţi cum inima pulsează din ce în ce mai repede pe măsură ce te năpădesc amintiri de neuitat… Simt muzica cum trece prin mine, mă simt cum trăiesc prin ea, cum mă animă, mă trezeşte la viaţă, mă transformă.

Şi deşi puhoiul de lume începe încet-încet să plece, înghesuindu-se, angajându-se în lungi aşteptări pentru a scăpa din acel univers paralel în care au intrat pentru câteva ore, încă simt în urechi bătând ritmul marţial al tobelor. Trec de ultima poartă şi păşesc înapoi în viaţa reală. Străzile sunt tot aceleaşi, maşinile sunt din plin, lumini, trafic, miros de fum. Mă simt ca şi cum aş fi traversat un portal dinte două lumi. Privesc înapoi la scena stinsă, în minte păstrându-mi vii amintirea a ceea ce s-a întâmplat acolo. M-am descătuşat din transa ce pentru câteva ore m-a înlănţuit, m-a subjugat, m-a manipulat, m-a făcut să uit de tot. Încă nu pot să conştientizez exact ce s-a întâmplat, dar ştiu că memoria acelui loc nu mă va părăsi niciodată.

Mă priveşte cu ochi mari, mut de uimire. Probabil că nu ştie ce să-mi zică. Băutura s-a terminat de mult. Îl simt un pic afectat de tot ceea ce i-am povestit. Se ridică fără să îmi spună un cuvânt şi se depărtează.

De ce i-am povestit toate astea? Nu, sigur nu a fost ca să îmi menţin amintirea vie. Ştiu că oriunde mă voi duce, sunt momente care mă vor urmări întotdeauna, care îmi vor umple sufletul, care mă vor face să zâmbesc cu nostalgie, care îmi vor stoarce o lacrimă şi-mi vor reaminti că nu am trăit degeaba. Acesta este unul dintre ele…