Groapa imundă

A fost odată ca niciodată un copil… un copil care visa foarte mult, un copil care trăia într-un univers al zânelor, al vrăjitoriei, al împăraţilor maiestuoşi şi a prinţeselor diafane, o lume în care viaţa se subjuga unui singur axis mundi, o lume a binelui mereu triumfător asupra răului. Copilul se refugiază în cărţi cu poveşti, le crede, le trăieşte, le simte, le atinge, crede în puterea magiei, crede că orice e posibil atâta timp cât îţi doreşti cu adevărat, iar el are inima indeajuns de puternică pentru a o face.

Ce poate fi mai frumos decât inocenţa credinţei oarbe în puterea finalului fericit? Atunci când eternitatea sentimentelor nobile nu este pusă la îndoială de raţiuni pragmatice, acolo unde adâncile bătrâneţi sunt doar un gând îndepărtat… doar atunci şi acolo iau naştere marile forţe menite să suprime pornirile noastre animalice.

Copilul vede lucruri pe care noi nu le vedem. Copilul vorbeşte cu entităţi nevăzute. El îşi preia rigorile morale din basmul pe care şi l-a creat în jurul propriei existenţe. Copilul denunţă, dar nu judecă, raportează faptele noastre la normele binelui absolut în care încă mai crede cu convingere. Şi atunci ne încruntăm, îl privim în ochi şi-i ordonăm să nu mai vorbească cu pereţii. Îl luăm de un braţ, îl bruscăm şi îl mustrăm, îi impunem să înceteze. Copilul debusolat priveşte în gol. Zâna se face dispărută. Poate că nu e conştientă că noi nu o vedem, poate că vrea să îşi ascundă prezenţa în faţa necredinţei. Încet încet se arată din ce în ce mai rar. Copilul este din ce în ce mai reţinut. Ascultă fără a răspunde. Îi este frică, deoarece iar va fi condamnat pentru imaginaţia sa bogată.

Într-o zi, copilul aşteaptă zâna să se întoarcă, să ii aducă veşti de la palatul de cleştar ascuns prin nori nemărginiţi. Dar ea nu mai vine, iar el aşteaptă şi aşteaptă. E din ce în ce mai convins că poate totul chiar a fost un vis, că poate totul a fost doar o plăsmuire a fascinaţiei sale pentru etern şi nemuritor. Copilul creşte şi uită tărâmul de vis în care se refugia odată, căutând răspunsuri în dualitatea simplă a binelui şi răului. Viaţa i se dezvăluie în toată cruzimea ei, iar el învaţă la rândul lui să fie lipsit de inimă pentru a supravieţui. Şi poate din frustrarea dezamăgirii suferite în faţa revelaţiei irealului condamnă şi el la rândul lui imaginaţia propriilor copii.

Încet încet tărâmul moare. Împăratul e îmbătrânit şi fără de moştenitori. Prinţesa stearpă a basmului nemuritor îşi numără zilele şi ridurile închisă în turnul ei de fildeş căci niciun cavaler nu mai apare sub balconu-i. Norii negri se aştern peste tărâmul fanteziei şi de deasupra ameninţă cataclismul realităţii ce a distrus regate întregi. Zânele s-au ascuns de mult, prin tenebroşi codri negri ascunşi minţilor ce nu se chinuie să le mai caute.

Imperii cad, oameni aleargă din calea limbilor de foc. Balaurii cu şapte capete urlă haotic către cerul roşu şi cad străpunşi la pământ. Turnul de fildeş se dărâmă strivind prinţesa sub maldăre de moloz. Eternitatea cunoaşte într-un final sfârşitul. În ochii copilului răpus de cruzimea semenilor lui licăre flăcările ce înghit palate. Căci acolo unde credinţa şi imaginaţia se sting mistuite de flacăra rece a raţiunii, se nasc monştri şi se aprind torţele războiului…

Şi pentru că suntem orbiţi de realitatea căreia ne supunem, nu îndrăznim să-i trecem barierele de teamă de a nu fi consideraţi nebuni. Asupra celor care ridică bâta împotriva noastră, ridicăm şi noi la rândul nostru bâta, iar atunci jertfa inocenţei este în zadar, căci chiar sub iluzia înşelătoare a binelui, răul triumfă în viaţă întotdeauna.