Groapa imundă

Uneori mi se pare că viaţa se desfăşoară cu asemenea rapiditate încât nu pot ţine pasul. Trec pe lângă mine atâtea lucruri, atâţia oameni, atâtea impresii şi tot atâtea evenimente care le leagă pe toate şi mă simt uneori copleşit de situaţie. Nu ştiu alţii cum reuşesc să îşi distribuie atenţia în toate cele o sută de direcţii din care sunt bombardaţi cu noi şi noi informaţii şi situaţii, dar mie îmi place ca la adăpostul nopţii să îmi iau un moment de respiro şi să reflectez un pic asupra celor ce s-au întâmplat în ultimele zile.

Gândesc… Macin, rumeg, procesez. Săptămâna asta am fost pus în faţa situaţiei de a îmi imagina ce s-ar întâmpla dacă aş pierde pe cineva drag. Este un evenimet care în mod clar ne marchează pe viaţă, care ne transformă, măcar puţin, în alte persoane şi care ne face să ne gândim mai bine la ce facem cu viaţa noastră, unde ne investim eforturile şi sentimentele, la cât de mult ştim să preţuim pe cel de lângă noi. Deschizând ochii şi ieşind de sub întunericului confortului ideii că trăim ne izbim cu fruntea de realitatea cruntă care dictează că orice are un început are şi un sfârşit, orice se naşte trebuie să moară. Eternitatea este doar o iluzie a omului speriat de obştescul sfârşit.

Şi astfel din gând în gând îmi pun problema propriei existenţe. Oare mi-am trăit viaţa cum trebuie până acum? Oare cei la care ţin îmi împărtăşesc şi ei sentimentele cu aceeaşi intensitate? Oare în inconştienţa mea muritoare am făcut ceva ca să le rănesc sentimentele? Oare la moartea mea va plânge cineva, sau mă voi duce la fel cum am venit, sub umbra anonimatului, încă o picătură dintr-o ploaie, ce se sparge de maroniul unei frunze tomnatice? Sunt întrebări la care cu toţii ar trebui să reflectăm un pic şi prin prisma răspunsurilor pe care le descoperim să încercăm să ne îmbunătăţim, să reparăm durerile ce le-am provocat, să nu uităm niciodată cum să ne cerem iertare şi să recunoaştem că am greşit. Asta pentru că nimic nu ni se cuvine şi nimic nu este un dat, nimeni nu este obligat să ne suporte, iar avea prieteni este un privilegiu, nu un drept.

Dar dacă în locul reflecţiilor asupra existenţei personale, ne încearcă odiosul sentiment al culpei? Chiar este cineva vreodată vinovat pentru moartea cuiva apropiat? Sunt lucruri în viaţă pe care nu le putem controla, oricât ne-am dori asta şi oricât ne-am izbi apoi cu capul de un perete sub puterea impresiei că am fi putut schimba ceva. “Dacă aş fi spus da în loc de nu? Dacă aş fi răspuns atunci când am fost sunat?” Oare ar fi făcut cu adevărat vreo diferenţă? Cu siguranţă nu… Sunt doar modalităţi de a plasa vina asupra cuiva. Şi atunci când suntem singuri într-o cameră şi nu avem înspre cine arăta cu degetul, recurgem la a ne ghemui într-un unghier, cu ochii plini de lacrimi şi a constata că vina ne aparţine total, deşi nu am avut niciodată puterea de a controla situaţia.

Într-un gest de disperare urlăm în gura mare ciuda pentru lipsa noastră de putere, pentru incapacitatea noastră de a schimba cursul vieţii altuia. Ne învinuim printre şiroaie de lacrimi, acceptăm scurte consolări, dar rămânem închişi în cercul vicios al remuşcării. Oare cel plecat dintre noi chiar ar fi vrut ca noi să ajungem aşa? Oare privind de dincolo de moarte la ceea ce a rămas în urma lui, este fericit că amintirea lui este legată de frustrarea neputinţei înecată în pahare? Mai mult ca sigur el şi-ar dori să poată zâmbi văzând că amintirea lui este păstrată cu un zâmbet de recunoştinţă pentru existenţa lui în viaţa noastră, departe de remuşcări şi resentimente.

Nu ştiu cum este să păţeşti aşa ceva. Probabil nu îmi pot imagina cu exactitate reacţiile mele într-o astfel de situaţie şi îmi pot da doar cu părerea privind problema din exterior, dar încerc să privesc lucrurile un pic altfel. Dacă mi s-ar da şansa de a-i mai spune doar o vorbă acelui om, ce i-aş spune? “Îmi cer scuze şi regret că plecarea ta dintre noi este vina mea şi a incapacităţii mele pur umane de a controla situaţia?” Sau “Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai însemnat pentru mine, pentru că viaţa mea a fost împlinită alături de tine, iar acum întru amintirea ta, cinstesc un pahar pentru că ai existat?”