Groapa imundă

28 iunie 1940… O zi fatidică în care România primeşte un ultimatum din partea Uniunii Sovietice conform căruia Basarabia urma să fie evacuată în maxim 48 de ore sau va fi război. 40 de ore mai târziu, România se rupe de Moldova cedând pământul strămoşesc ruşilor.

Săptămâna trecută, la aproape 69 de ani de la acea ruptură, poporul moldovean, sau mai bine zis o mână de studenţi moldoveni au avut iniţiativa de a da curs unor proteste destul de violente în inima ţării, în Chişinău într-o scenă ce nouă ne părea dubios de cunoscută de cu 19 ani în urmă. Din păcate, contextul istoric care îi înconjura pe “golanii” noştri de altă dată din Piaţa Universităţii a fost cu totul diferit cu forţele împotriva cărora au încercat să pornească la luptă împotriva regimului Voronin de la Chişinău. Prinşi la graniţa dintre Rusia şi occident, între relaţiile şi aşa tensionate între Statele Unite şi Rusia lui Putin (pentru că ştim cu toţii cine este de fapt capul operaţiunilor acolo), mica răsuflare revoluţionară era sortită a fi sufocată prompt de ştreangul interesurilor celor care contează cu adevărat şi care fac legea în politica internaţională.

Având sprijinul Mamei Rusia în spate, preşedintele Vladimir Voronin a afişat o atitudine confidentă, încrezătoare şi a reuşit rapid să închidă gurile promotorilor mişcării de eliberare şi să adâncească prăpastia dintre Moldova şi România, tăind multe din căile de colaborare şi din legăturile diplomatice, pentru a sublinia încă odată că Basarabia de fapt nu este pământ românesc, ci ru… (pardon) independent şi de sine stătător.

De ce scriu aceste rânduri abia acum? Pentru că probabil mulţi mi-ar fi închis gura şi ar fi zis că sunt Toma necredinciosul dacă aş fi declarat cu patru-cinci zile înainte că mă îndoiesc profund de sorţii de izbândă a tentativei revoluţionare de la Chişinău. Totuşi, ceea ce s-a întâmplat acolo vine să întărească încă odată ceea ce ştiam mai mult sau mai puţin cu toţii. Că cei mici şi slabi nu contează şi că drepturile omului sunt un concept valabil numai până în punctul în care încep să deranjeze vreunul dintre jucătorii cu adevărat importanţi.

Sorţile a câteva mii de oameni, aparent nu contează chiar atât de tare, oricât s-ar zbate organizaţii gen ONU cu pumnii în piept că ei promovează drepturile individului, drepturile la liberă exprimare şi alte drepturi general valabile doar pe hârtie, dar limitate de nevoile şi interesele celor care fac legea. În concluzie, opinia mea umilă este că, privind dintr-un punct de vedere uman, etic, moral sau cum vreţi să-i spuneţi, mi se pare inadmisibil ca în Europa secolului XXI, în care cu toţii ne lăudăm că am învăţat ceva dupa cel de-al doilea război mondial sau după anii trăiţi la umbra Uniunii Sovietice, să lăsăm sa persiste şi să evolueze în curtea noastră un regim totalitar, fie el şi într-o ţară mică precum Republica Moldova. Însă, privind dintr-o perspectivă pragmatică şi analitică, este clar că acesta va exista atâta timp cat va servi intereselor cui contează şi va fi prin în jocul politic al acestui continuu război rece.