Groapa imundă

De câte ori în viaţă v-aţi oprit la mijlocul drumului şi v-aţi spus gâfâind “nu mai pot”? De câte ori în viaţă aţi auzit acel urlet înfundat al aparentei imposibilităţi de a continua? Este aceasta doar o senzaţie de moment sau este într-adevăr o fundătură existenţială? Noi oamenii suntem capabili de fapt de orice, sau ne plafonăm de propria complacere în propria noastră lipsă de voinţă?

Multe întrebări şi câţi oameni atâtea răspunsuri. Fiecare percepe în propriul fel neputinţa de a face un lucru şi are propriile reacţii în faţa greului. Dar nu tocmai asta este viaţa noastră? O înşiruire aparent nesfârşită de greutăţi, de griji, de dezamăgiri cărora trebuie să le facem faţă, un test suprem al tăriei noastre. Noi, oamenii, prin simplul fapt că ne putem conştientiza limitele pentru a le putea depăşi, suntem capabili de multe. Ne putem împinge să facem lucruri inimaginabile, doar printr-un exerciţiu de voinţă şi ambiţie. Oare neputinţa nu este doar o iluzie a lipsei noastre de ambiţie?

Cineva mi-a spus odată, demult că nu există “nu pot”, există doar “nu vreau”. Şi am încercat pe cât posibil să ţin cont de aceste vorbe în tot ceea ce am întreprins, conştient că orice poticneală şi orice ezitare sunt doar rezultate a lipsei mele de voinţe. Sunt o persoană căreia de multe ori îi lipseşte simpla voinţă, simpla ambiţie de a face un lucru, deşi în cele din urmă realizez că mă pun singur în poziţia de a face faţă unei uşi închise dacă nu o fac. Aşa că încerc, încetul cu încetul, să mă motivez, să încerc, să trec de impas.

Poate că, gândindu-ne la aceste aspecte putem realiza că suntem în stare de mult mai multe decât credem dacă doar ne punem capul să facem ceva. Suntem predestinaţi să putem atinge culmile cele mai înalte, suntem fiinţe create după chipul şi asemănarea Divinităţii căreia ne încredinţăm vieţile de acum şi de apoi, suntem în parte nişte mici demiurgi ai propriilor universuri şi ai propriilor posibilităţi. Nu există găuri negre care să ne absoarbă micul univers personal, doar traiectorii greşite pe care le alegem pentru satelitul care este fiinţa noastră. Şi există situaţii când alegem o orbită circulară şi decidem să o menţinem pentru că forţa gravitaţională a complacerii într-o situaţie comodă face ca acest lucru să pară mai la îndemână decât să încercăm să mutăm planete în calea noastră, deşi avem posibilitatea, deşi totul depinde de noi.

Şi cel mai trist este atunci când voinţa ne părăseşte pe drum, când suntem atât de aproape de a escalada muntele din faţa noastră, atât de aproape de ţărm, atât de aproape de marginea furtunii şi ne oprim subit, spunându-ne că nu mai putem, că deşi ne-am chinuit atât ca să ajungem într-un punct, suntem gata să dăm dracului totul doar pentru că nu suntem pregătiţi a depune încă un ultim efort pentru a trece porţile greutăţilor. Iar asta este cel mai trist. Faptul că majoritatea noastră, prin natura noastră, suntem gata să dăm dracului zile, luni şi ani de muncă, doar pentru că avem senzaţia că mai avem atât de mult drum de parcurs când de fapt trebuie doar să mai facem un pas.

Asta îmi aminteşte de un vechi banc cu nebuni.

Erau trei nebuni care voiau să treacă o apă, iar pentru asta trebuiau să înoate douăzeci de metri. Primul nebun se aruncă, înoată cinci metri, oboseşte, nu mai poate şi se îneacă. Al doilea nebun se aruncă, înoată zece metri, oboseşte, nu mai poate şi se îneacă. În fine, ultimul nebun se aruncă, înoată nouăsprezece metri, oboseşte şi se întoarce de unde a plecat.

Un banc stupid, simplu, dar cu atât de mult înţeles. De ce să fim noi nebunii care merg până aproape de malul binecuvântării şi să ne cramponăm pe ultima sută de metri?

Suntem animale, suntem oameni, suntem forţe, suntem dumnezei. Ne creem propriile posibilităţi şi le abandonăm aşa cum un copil abandonează jucăria veche, julită şi zgâriată pentru că a descoperit una nouă, curată, strălucitoare. Doar că viaţa nu ne iartă şi pe măsură ce trece timpul avem oportunităţi şi opţiuni din ce în ce mai puţine şi din ce în ce mai puţine ocazii de a îndrepta greşelile trecutului, atunci când ne-am complăcut în comoditatea şi confortul ideii de neputinţă. Este cu atât mai uşor să te ascunzi în spatele acesteia decât să încerci să faci ceva, chiar dacă până acum, conştient sau nu, te-ai apropiat atât de tare de scopul final încât ar însemna să renunţi la toată munca ta. Este cu atât mai uşor…