Groapa imundă

Anul 1989 a fost un an de turnură în istoria Europei ÅŸi am putea chiar spune în istoria mondială. Acela a fost anul în care infama Cortină de Fier a căzut, încheind hegemonia de patru decenii a Uniunii Sovietice în Europa de Est. Zidul Berlinului, simbol zidit în piatră al segmentării continentului s-a lăsat dărâmat în ruine printre uralele revoluÅ£ionarilor triumfători. OperaÅ£iunea Perestroika fusese încununată cu succes. Statele Unite ÅŸi-au slăbit adversarul cu care timp de peste 40 de ani ÅŸi-au împărÅ£it zonele de influenţă într-un război rece al ameninţărilor tacite, al înarmărilor silenÅ£ioase, al destabilizării popoarelor fără putere într-o cursă nebunească a orgoliilor ÅŸi a aspiraÅ£iilor de supremaÅ£ie mondială. (…)

Nebun de alb – Adrian Păunescu

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine

M-aş jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aş spune cum te cheamă,
Pătrate negre şi pătrate albe
Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă

Şi uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-şi mai ţine lumea ale sale
Åži-ntr-un perete alb de muze mute,
Nebunii negri caută o cale

Prin gări descreierate – accidente,
Marfare triste, vin în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii şi ca să te sperii

Jur-imprejur priveliÅŸti aberante,
Copii fragili ducând părinţii-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Şi albatroşi venind spre zări uscate

Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul
ÃŽn fiecare margine a firii,
În podul palmei, dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii

Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon si nume de regină

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Că tu, de la etajul treisprezece,
Voiai să te arunci să scapi de toate

Dar tu-nţelegi, de fapt că nu se cade
Să-ţi pui în cumpănă întreaga viaţă,
Că nu-s în joc abstractele rocade
Ci sângele ce fierbe sau îngheaţă

Neputincioasă, tristă şi frigidă
Aşa ai fost şi apăreai senină,
Dar cel care-a ştiut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină

De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi eşti, o alta,
Pe care la căldura am trezit-o

Lăsând ambiţiile de o parte
Ne aruncăm în marea nemiloasă
Şi-mpreunaţi, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfântă casă

Pe urmă vin ceilalţi să ne-o distrugă
Şi ochii tăi mă caută întruna
Şi eu înalţ nefericita rugă
Purtând pe tâmple soarele şi luna

Şi te iubesc cu milă şi cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veşnicie.

O melodie care cutremură fiecare milimetru din trupul cuiva care încă mai ştie să simtă şi să trăiască prin muzică şi vers. O muzică despre agonia în care se zbat vechile visuri ale copilăriei, vechile iluzii şi eroi ai copilăriei noastre care încet încet cad pradă molimei, se îmbolnăvesc şi se înscriu în istorie. Şi asta numai pentru că am uitat să mai fim copii, pentru că copiii noştri au uitat să mai creadă în Moş Crăciun, preferând să creadă în Guţă şi alte figuri marcante pentru copilăria modernă şi să se joace de-a banii şi duşmanii decât de-a v-aţi ascunselea.

Mă simt ameÅ£it… Mai mult, simt că plutesc pe noriÅŸori pufoÅŸi. Sunetele din jurul meu au o rezonanţă familiară, le aud, le recunosc, dar în acelaÅŸi timp îmi par atât de străine. Sunt sclav la Demonul Alcool, din nou… Din nou îmi simt minÅ£ile zburând către alte orizonturi… La ce mă gândesc eu când mă cuprinde aburul subtil al alcoolului? (…)

Nici nu am observat când s-a făcut dimineaţă. Lumina zilei s-a furişat ştrengară pe la geamul meu şi m-a prins nepregătit. Nu-mi vine să cred că iar nu am dormit. Cred că am petrecut toată noaptea pe versurile cântate cu măiestrie de Tatiana Stepa. Şi traversând îngândurat singurătatea copacilor fără pădure am ajuns la o rezoluţie nouă: de astăzi vreau să îmi schimb stilul de viaţă, atât de neglijent şi de nociv.

Am deschis fereastra ÅŸi am sorbit aerul umed, l-am gustat cu toÅ£i plămânii. Abia atunci am realizat cât de tare duhnea tutunul stătut la mine în cameră ÅŸi m-am îngrozit. Aceasta este viaÅ£a pe care am dus-o până acum? Distrugându-mă cu propriile-mi mâini ÅŸi supunându-mă la dureri din cauza unor vicii? O revelaÅ£ie zdrobitoare… AÅŸa că am luat o decizie mare: de astăzi voi fi alt om!