Groapa imundă

…iar în ocean soarele roşu se scufundă încet-încet parcă vrând să ia cu el tot cerul, pictând azurul paşnic al zilei cu un roşu nervos, apocaliptic. Păşind peste calmul apelor, o siluetă întinde mâinile către orizonturi şi dispare precum o nălucă în depărtare cântând pe un glas dumnezeiesc un cântec de sirenă, o ilogică serenadă ce se întoarce-ntr-un timp fără timp. Şi de pe faleza înaltă, cei doi copaci fără pădure se apleacă într-un tainic plâns, căci cântul se înalţă şi răsună în cele patru colţuri ale cerului, dar silueta nu mai este de găsit.

Suntem oameni, suntem trecători, suntem praf şi pulbere în calea istoriei, viaţa noastră doar o picătură într-un ocean. Dar atunci când ne întoarcem în ţărâna de unde ne-am născut, în urma noastră rămâne cântecul, rămâne amintirea celor ce am fost.

Astăzi, cei doi copaci fără pădure o plâng pe cea ce le-a cântat povestea cu vocea ei de aur, o voce dădătoare de fiori, o voce plină de emoţie, de substanţă, o voce de o valoare inestimabilă. De astăzi, Tatiana Stepa, una dintre marile doamne ale muzicii folk s-a întors într-un timp fără timp… Un suflet de vânt care s-a risipit mult prea devreme, ea va trăi veşnic prin cântecul ei ce nu va înceta în veci a mai răsuna în sufletele celor care au iubit-o şi au apreciat-o.