Groapa imundă

Când eram mic îmi plăcea foarte tare să mă uit la serialul E.R. Ţin minte că se difuza în fiecare marţi seara la PRO TV şi îl urmăream cu mare interes. Mă simţeam fascinat de doctorii din film, de limbajul lor tehnic, de agitaţia din secţia de  urgenţe de la County General, mă simţeam atras de personajele total memorabile de majoritatea cărora m-am îndrăgostit. Ţin minte că este punctul în care am început foarte tare să îmi doresc să mă fac şi eu medic de urgenţe atunci când voi fi mare, să trăiesc adrenalina unui val de răniţi în stare critică ce trec porţile spitalului, să pot ajuta oamenii, să îi fac bine. Eram complet prins şi de scenele (moderate de altfel şi în limita bunului simţ, nu precum cele din filmele cu medici de acum) din viaţa personală a personajelor mele preferate. Viaţa între timp mi-a demonstrat că am fost prea laş pentru a-mi urma acest vis al copilăriei, probabil speriat de perspectiva atâtor ani petrecuţi în facultate, practică, rezidenţiat şi aşa mai departe şi mai mult ca sigur îmbiat de alternativele mai accesibile pe care tot viaţa mi le-a prezentat.

Filmele sunt un produs al imaginaţiei care face viziunea unui artist mult mai accesibilă unui public mai larg, unui public care nu mai are timp să citească romane groase de sute de pagini, unei lumi mult prea grăbite pentru a mai savura literatura. Dar de ce ne fascinează atât de tare filmele? De ce urmărim cu sufletul la gură peripeţiile unui personaj de care ne-am ataşat dintr-un film serial sau de ce aşteptăm în încordare maximă deznodământul unei poveşti de iubire dintr-un film romantic? Tocmai pentru că ele ne fac să ne simţim compleţi. Filmele sunt menite să completeze acele goluri pe care le simţim în viaţa noastră, să ne alimenteze imaginaţia şi să ne facă să trăim lucruri pe care nu am putea sau nu am avea curajul să le facem, care pur şi simplu sunt în afara posibilităţilor noastre.

În general ne simţim atraşi fie de acele personaje care creează un ideal pe care noi ne-am dori să-l urmăm. Suntem fascinaţi de relaţionările lui cu ceilalţi, ne bucurăm odată cu el, plângem odată cu el, simţindu-l ca fiind o parte din noi, trăim filmul, pentru câteva clipe simţim că suntem cu adevărat ceea ce ne-am dori dar nu putem fi. Filmele creează tipare, creează modele, dau naştere la idealuri, iar noi ca simpli privitori ne umplem golurile şi frustrările trăind odată cu personajele acestora, simţind alături de ele. Simţim o nevoie acută de a ne simţi mândri de noi, măcar pentru câteva zeci de minute, de a simţi că suntem cineva, că facem o diferenţă sau macar că întâlnim acea persoană peste care nu reuşim să dăm în viaţa de zi cu zi.

După modelul fetelor de altă dată care visau la peripeţii romantice pe care le citeau din cărţi, la Don Juani atrăgători veniţi în toiul nopţii sub fereastră, la acel Lord John care luptă cu barierele societăţii închistate ale epocii victoriene, omul modern a găsit această cale de a induce vise şi visuri. Prin puterea vizualului, omul reuşeşte să creeze modele pentru semenii în devenire sau suplimente temporare pentru lipsurile pe care fiecare le resimte. Cine nu şi-ar dori să trăiască o viaţă ca în filme? Fie că este vorba de un super-erou care salvează lumea de la invaţia roboţilor extratereştri, fie că este tânăra care îşi întâlneşte marea dragoste într-un parc doar pentru a realiza că de fapt destinul ei este legat de cel mai bun prieten la care nu s-ar fi gândit niciodată, fie că este detectivul criminolog care aduce infractorii evazivi în faţa legii, fie că sunt doctorii care salvează nenumărate vieţi, având timp între consultaţii şi urgenţe să aibă şi o frântură de viaţă personală atât de inspirată din situaţii reale şi totuşi atât de artificiale… Şi totuşi ideale.

Şi acum mai revăd din când în când câte un episod din E.R. Mă ajută să umplu un gol. Urmărind povestea personajelor de care m-am îndrăgostit ca şi copil, trăind cu ei fiecare clipă, îmi imaginez din când în când că aş fi putut şi eu să urmez acelaşi drum. Şi parcă trăind prin ei mă simt mai puţin laş, mă simt un pic mai împăcat şi uit de regretul de a nu îmi fi urmat visul copilăriei, indus de acelaşi film care acum îmi umple acest gol.