Groapa imundă

Acum aproape 20 de ani, soarele răsărea peste străzile pline însângerate ale Bucureştiului. Trupurile fuseseră adunate şi depuse prin morgi, spitale şi mormânturi, dar glasul celor căzuţi striga în zorii dimineţii. Imaginea măcelului de cu câteva zile înainte era întipărită în mintea şi răsuna în conştiinţa fiecărui român, cu mic cu mare. Zorii începutului unui noi capitol în cărţile de istorie, zorii unei noi epoci sub auspiciul libertăţii. O aşa-zisă democraţie s-a instalat pe nesimţite pe vechiurile plaiuri mioritice şi nu ne-a mai părăsit de atunci. Începea reordonarea societăţii, restructurarea pe toate planurile, o nouă Românie avea să renască din cenuşa roşie a comunismului, lepădând secera şi ciocanul şi înhăţând simbolul unei noi ordini sociale, politice şi economice.

Cât de idilic sună totul, ce poveste a unei eliberări eroice am putea picta dacă am ignora total ceea ce a urmat conducerii ceauÅŸiste, ce cântece de vitejie am putea compune pentru cei care au căzut precum niÅŸte eroi ai patriei, când de fapt au fost martiri fără voie prinÅŸi în bătaia puÅŸtii. Åži după tot sângele vărsat, începe odiseea românului prin hăţiÅŸurile noii-descoperite democraÅ£ii. Precum un copil Å£inut din scurt, am evadat de după gratiile constrângerilor socialiste ÅŸi ne-am făcut de cap pentru că nu am înÅ£eles pe deplin ce înseamnă libertate ÅŸi nici nu era nimeni acolo să ne explice. (…)