Groapa imundă

Pervazul liniștit în miez de noapte îmi este singur sprijin. Privesc gânditor troienele reci de afară şi frigul mi se furişează pe sub piele. Totul este atât de nou, de rece, de necunoscut. Nu simt nimic, nicio apropiere, niciun fior al memoriei, doar amintirea zilei de ieri când era să mă muşte un câine lângă o scară de bloc. Cimitirul este ascuns sub troiene grele şi totul este tăcere. Spiritul sărbătorilor se furişează ca un spiriduş pus pe şotii peste străzi şi peste case, în suflete, în zâmbete, printre riduri, dincolo de cearcăne în oasele obosite şi pentru prima oară îl simt fără a îi simţi căldura. Brăduţul mic şi artificial şade tăcut şi rece într-un colţ de cameră împovărat cu globuri catifelate albastre, roşii, albe şi cu o fâşie de beteală ce îi dă o strălucire obosită.

Pentru prima oară afară ninge, iar eu mă simt atât de departe, iar luminile străzilor vesele răsunând de Jingle Bells şi Leru-i ler nu reuşesc să răzbată prin păcura ce îmi întunecă sufletul. Pentru că pentru prima oară sunt departe de casă când sărbătorile încep a bate la uşi, fereste, când Moşi Crăciuni cu zâmbete exagerate şi obraji îmbujoraţi zâmbesc pervers de după toate vitrinele. Şi pentru prima oară îmi dau seama că nicăieri nu este mai bine decât acasă. Dar oare dacă aş fi acasă ar fi mai bine? Oare de la o vârstă încolo fiorul sărbătorilor nu se stinge de unul singur, precum o flacără sub greutatea ploii? Şi apoi nu reuşeşte să se mai reaprindă peste vreascurile umede…

Mă simt precum o pasăre ce şi-a părăsit cuibul şi totuşi simt că dacă m-aş întoarce nu ar mai fi nimic la fel, pentru că este ordinea firească a lucrurilor. De la o vârstă încolo, balonul idealist în care trăiam s-a spart şi m-a lăsat de izbelişte să fac faţă unei lumi complet noi, departe de ceea ce ştiam eu. O lume în care Moş Crăciun nu vine, o lume în care sărbătorile rezumă la satisfacerea pieţei, la cerere şi ofertă, la cheltuială şi câştig, nu la dorinţă, căldură şi familie. Şi subit simt gerul tăios crestându-mi pielea cu mii de lame mici şi dureroase. Aş putea plânge după idilicul acelei lumi, după feţele fericite ale mamei şi tatei când dimineaţa mă trezeam nerăbdător să descopăr ceva nou sub brad, al acelei lumi în care nu îmi lipsea nimic material, dar mai ales nu îmi lipseau braţele calde şi feţele zâmbitoare în care se citeau semnele îmbătrânirii, dar ale căror necazuri erau strivite sub bucuria împreunării, sub satisfacţia fericirii copilului, gheaţa grijilor cotidiene se topea sub căldura unei unităţi de nedezbinat.

Îmi este dor să mă mai mint puţin că viaţa este atât de simplă, să cred cu înverşunare că un octogenar gras îmbrăcat în roşu şi cu un sac magic vine şi îmi lasă ceea ce îmi doresc eu sub pomul mare, împodobit şi mirosind a crăciun. Îmi este dor de uliţele copilăriei unde mă dădeam cu sania, mă băteam cu bulgări şi făceam oameni de zăpadă, aşteptând cu nerăbdare ora la care mama venea mai devreme de la serviciu căci se apropia concediul şi bunica aştepta acasă să crească mari, rumeni şi dulci cozonacii, de balconul înzăpezit de unde doi ochi mă priveau să nu dispar din faţa blocului, îmi este dor…

Dar zăpada s-a lăsat înaltă şi nu îmi mai găsesc calea înapoi. Pierdut pe străzi pe care nu le recunosc, rătăcind pe lângă gardurile cimitirului şi privind disperat la blocuri ce se înalţă falnic, dar care nu mă cunosc, încerc să mă ghidez înapoi, dar nu mai reuşesc. Căci uliţele de poveste acum sunt reci şi pline de nămeţi, sunt doar bucăţi de asfalt îngheţat peste care şi-a lăsat amprenta nemiloasă timpul. Uliţele pe care odată mi-am scris povestea în zăpadă acum aşteaptă poveştile altor şi altor copii, iar eu mă mulţumesc cu omătul amintirilor.