Groapa imundă

Douăzeci de ani au trecut de când am devenit o naţiune liberă. Douăzeci de ani de Coca-Cola, Internet şi manele. De sub ruinele din centrul istoric s-a ridicat o nouă cultură, un nou trend. România a prins gustul brandingului, a afacerilor, oamenii au început să fie expuşi la lucruri de care înainte doar auziseră sau la care aveau acces doar un grup select de oameni. Pachetele de Kent şi sticlele de Pepsi au devenit comodităţi, banalităţi, componente obişnuite ale vieţii de zi cu zi. Am dat mâna cu occidentul şi am luat contact cu o cultură totalmente nouă. O cultură capitalistă, a cererii şi a ofertei, a diversităţii serviciilor şi produselor, o cultură a alternativelor şi a libertăţii de alegere, precum şi a micilor afacerişti.

Şi în toată această nebunie capitalistă s-au asimilat vechile noastre valori naţionale, tradiţiile şi calitatea a tot ceea ce însemna odată românesc. S-au asimilat şi au dispărut treptat dând naştere unui nou val cultural, unei noi culturi bazată pe imitaţie. Şi ne-am chinuit atât de tare să imităm, să furăm câte ceva şi de acolo şi de acolo, încât peste ruinele valorilor noastre adevărate am ridicat o citadelă culturală mixtă fără nimic în comun cu ceea ce însemnăm noi cu adevărat. Am început încet-încet să uităm muzica populară, muzica uşoară, literatura română, filmul românesc, am importat elementul occidental şi am încercat să îl copiem şi am eşuat lamentabil. Aşa că ne-am creat o nouă identitate naţională. Ne-am îndreptat către o componentă socială deficitară, un exemplu negativ de viaţă şi de viziune, am preluat-o şi am ridicat-o la rangul de neo-cultură. Şi astfel s-au născut manelele şi au devenit a doua noastră natură. Pe măsură ce generaţiile de tranziţie îmbătrânesc şi noile generaţii vin din urmă, încet-încet manelele devin un mod de viaţă, ajung să ne definească în calitate de popor, ajung un model existenţial pentru copiii noştri, pentru copiii copiilor noştri. Şi din vremurile în care tata se chinuia amarnic să facă rost de un vinil cu Phoenix sau chiar cu Rolling Stones, acum când totul stă la un click distanţă dăm cu piciorul la tot ceea ce înseamnă calitate şi ne bălăcărim în mizeria ce am preferat să o împrumutăm de la fraţii noştri minoritari.

Problema esenţială este nu atât existenţa manelelor ca şi fenomen, deoarece o răspândire zonală restrânsă a acestuia nu ar aduce un prejudiciu major culturii, ci faptul că acest fenomen a luat amploare şi este promovat, deoarece în goana după rating şi bani, televiziunile şi posturile de radio aleg să dea populaţiei ceea ce s-a obişnuit să audă şi ceea ce crede că îi face bine când de fapt nu ajută decât la îndobitocirea perpetuă a poporului. Libertatea culturală a adus cu sine ridicarea prostiei la rangul de valoare, promovarea acesteia pe toate canalele mediatice posibile şi creare unui mediu propice dezvoltării defectuoase ale societăţii prin proliferarea unor modele existenţiale total neconforme cu orice idee de bun simţ elementar.

Astfel, odată cu scăderea calităţii materialului mediatic a survenit şi o ruptură în plan educaţional. Şcoala românească a cunoscut în ultimii ani un declin continuu, atât al calităţii profesorilor, materiei şi a materialelor prezentate cât şi a elevilor din ce în ce mai puţin interesaţi de propria educaţie. Astfel am ajuns ca în anul 2009 şcolile să producă generaţii peste generaţii de analfabeţi, de oameni semidocţi care au trecut clasa din milă sau pentru că au avut îndeajuns de mulţi bani şi relaţii încât să nu rămână pe dinafară. Devenim o ţară care nu îşi mai respectă şi nu mai ştie să îşi vorbească propria limbă. Şi totuşi, în aceste condiţii, elevii promovează, ajung la liceu, de la liceu la facultate şi de la facultate ocupă funcţii importante în stat, în administraţie, în spitale, în şcoli, în săli de tribunal şi absolut peste tot. Pentru că, în fond, nu prea mai contează să faci o treabă bună sau să fii în stare să legi două cuvinte, important este să nu constitui o piedică pentru sistem, iar acesta să îşi poată continua drumul necontenit către măcinarea şi distrugerea naţiunii şi a societăţii române.

Ne-am transformat în 20 de ani ce au trecut ca prin vis. Eram o naţie educată, eram o naţie cu bun simţ, eram o naţie care ştia să aprecieze nişte valori, care ştia să îşi vorbească măcar propria limbă. Nu eram o naţie liberă, dar măcar aveam identitate naţională, respect de sine şi aveam cu ce ne lăuda. Aveam performanţe sportive, aveam rezultate în plan educaţional, ştiam să degustăm o muzică bună şi chiar dacă proto-manelele şi muzica de petrecere şi voie bună nu erau inexistente nici atunci, ele nu ne guvernau viaţa şi nu constituiau un model existenţial. În doar douăzeci de ani ne-am poluat atmosfera socială, am defecat în mijlocul străzii visurilor pierdute ale autocontrolului şi ne-am dezlănţuit, ne-am dezbrăcat de bun-simţ şi ne-am aruncat fără protecţie în mijlocul unei orgii perverse al degradării morale, culturale şi sociale. Precum o damă virgină în faţa unei oportunităţi promiscue, cultura românească s-a lăsat pradă dorinţelor meschine pătându-şi onoarea şi acceptând batjocura tuturor celor care au vrut să o târască prin noroiul prostului gust.

Iar noi, cei care ar fi trebuit să ştim mai bine, noi poporul care am fi putut-o opri de la a-şi vinde şi ultima urmă de demnitate mânată de mirosul banului, noi am preferat să luăm parte la toate acestea acceptând tot ceea ce ni s-a aruncat şi inhalând din plin infuzia de rahat. Iar acum, la 20 de ani după ce ne-am descătuşat din lanţuri comuniste, precum un adolescent ţinut din scurt ce scapă pentru prima oară din lagărul părintesc, ne-am făcut de cap şi am târnosit tot ce-am avut. Ne-am dori să ne întoarcem înapoi, nu ne place ce vedem, ne este scârbă, dar este prea târziu, deoarece ne-am asumat o altă identitate. Şi deşi suntem doar jumătate din oamenii ce eram, iar coloana noastră vertebrală s-a aplecat sub povara afluxului de prostie, acum nu prea mai avem ce face. Ceea ce este cel mai trist este că mai există oameni care gândesc, oameni care nu s-au lăsat pradă inculturii, care au continuat să aprecieze adevăratele valori, dar la ce bun? Ei sunt acum minoritatea care trebuie să plece capul, să rămână în cercurile strâmte în timp ce oamenii care au pierdut contactul cu ceea ce înseamnă a fi om se destrăbălează în stradă pe ritmuri de Guţă…