Groapa imundă

Pervazul liniÈ™tit în miez de noapte îmi este singur sprijin. Privesc gânditor troienele reci de afară ÅŸi frigul mi se furiÅŸează pe sub piele. Totul este atât de nou, de rece, de necunoscut. Nu simt nimic, nicio apropiere, niciun fior al memoriei, doar amintirea zilei de ieri când era să mă muÅŸte un câine lângă o scară de bloc. Cimitirul este ascuns sub troiene grele ÅŸi totul este tăcere. Spiritul sărbătorilor se furiÅŸează ca un spiriduÅŸ pus pe ÅŸotii peste străzi ÅŸi peste case, în suflete, în zâmbete, printre riduri, dincolo de cearcăne în oasele obosite ÅŸi pentru prima oară îl simt fără a îi simÅ£i căldura. BrăduÅ£ul mic ÅŸi artificial ÅŸade tăcut ÅŸi rece într-un colÅ£ de cameră împovărat cu globuri catifelate albastre, roÅŸii, albe ÅŸi cu o fâşie de beteală ce îi dă o strălucire obosită. (…)

Douăzeci de ani au trecut de când am devenit o naÅ£iune liberă. Douăzeci de ani de Coca-Cola, Internet ÅŸi manele. De sub ruinele din centrul istoric s-a ridicat o nouă cultură, un nou trend. România a prins gustul brandingului, a afacerilor, oamenii au început să fie expuÅŸi la lucruri de care înainte doar auziseră sau la care aveau acces doar un grup select de oameni. Pachetele de Kent ÅŸi sticlele de Pepsi au devenit comodităţi, banalităţi, componente obiÅŸnuite ale vieÅ£ii de zi cu zi. Am dat mâna cu occidentul ÅŸi am luat contact cu o cultură totalmente nouă. O cultură capitalistă, a cererii ÅŸi a ofertei, a diversităţii serviciilor ÅŸi produselor, o cultură a alternativelor ÅŸi a libertăţii de alegere, precum ÅŸi a micilor afaceriÅŸti. (…)

Era o zi mohorâtă de noiembrie atunci când actorul s-a urcat pe scenă ÅŸi a făcut un semn de tăcere către spectatori. Murmurul asistenÅ£ei a tăcut subit ÅŸi toÅ£i ochii s-au îndreptat către el. Cu lacrimi în ochi, actorul îi privea, ar fi vrut să spună ceva, dar emoÅ£ia părea să îi fi tăiat glasul. Un nod i se puse în gât, iar spectatorii se uitau într-o tăcere mormântală. Subit cortina a căzut roÅŸie, mare ÅŸi grea peste scena amfiteatrului cu un zdrăngănit metalic ce a străbătut sala ca o undă tăioasă. AudienÅ£a amuÅ£ise. Actorul… nu era nicăieri de găsit. ÃŽn spatele cortinei s-a trezit de unul singur în întuneric, spectatorii undeva departe. Spectacolul s-a terminat…

Gheorghe Dinică a fost un pilon de susţinere al teatrului şi cinematografiei româneşti pentru mai bine de jumătate de secol, un actor atât de versatil, atât de pasionat şi atât de talentat încât a scris istorie. A fost întotdeauna un maestru al rolurilor de antierou, de personaj negativ care i-au ieşit întotdeauna de minune, dar si pentru întruchiparea atâtor personaje literare, iar filmografia lui numără aproape o sută de filme în fiecare lăsând o fărâmă din măreţia sa actoricească. Odată cu el, filmul românesc a pierdut o valoare adevărată, un talent desăvârşit. Gheorghe Dinică trăieşte în continuare prin Paraipan, Lăscărică, Nae Gheorghidiu din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, Georges din Gaiţele lui Kiriţescu, Pavel Puiuţ din Filantropica sau Mache Puzderie din Crucea de Piatră, Cadâr din Tache, Ianche şi Cadâr şi prin atâtea alte personaje cărora le-a dat viaţă, le-a dat dimensiune, le-a dat fler şi le-a dat caracter şi prin care şi-a câştigat un loc în rândul celor fără de moarte.

ÃŽn unduiri graÅ£ioase zbura bucata de hârtie purtată de braÅ£e nevăzute printre oameni, printre câini, peste maÅŸini, printre copaci, aterizând liniÅŸtită pe o bucată de asfalt. O mână o ridică, ÅŸi doi ochi o priveau cu o vădită curiozitate, dar curând se trezi din nou pe stradă. Un câine veni ÅŸi o mirosi insistent după care îşi văzu de drumul lui. Sub duduitul picioarelor grăbite ÅŸi obosite, bucata de hârtie se ridica, zbura, se aÅŸeza iarăşi, era călcată în picioare. Obosită ÅŸi târnosită îşi găsi locul la umbra unui pomiÅŸor, uÅŸurată de a fi scăpat de forfota necontenită, de mizerie ÅŸi nepăsare. Singură ÅŸi fără de puteri îşi aÅŸtepta menirea, izbită de nepăsarea de o înconjura. (…)

Acum aproape 20 de ani, soarele răsărea peste străzile pline însângerate ale Bucureştiului. Trupurile fuseseră adunate şi depuse prin morgi, spitale şi mormânturi, dar glasul celor căzuţi striga în zorii dimineţii. Imaginea măcelului de cu câteva zile înainte era întipărită în mintea şi răsuna în conştiinţa fiecărui român, cu mic cu mare. Zorii începutului unui noi capitol în cărţile de istorie, zorii unei noi epoci sub auspiciul libertăţii. O aşa-zisă democraţie s-a instalat pe nesimţite pe vechiurile plaiuri mioritice şi nu ne-a mai părăsit de atunci. Începea reordonarea societăţii, restructurarea pe toate planurile, o nouă Românie avea să renască din cenuşa roşie a comunismului, lepădând secera şi ciocanul şi înhăţând simbolul unei noi ordini sociale, politice şi economice.

Cât de idilic sună totul, ce poveste a unei eliberări eroice am putea picta dacă am ignora total ceea ce a urmat conducerii ceauÅŸiste, ce cântece de vitejie am putea compune pentru cei care au căzut precum niÅŸte eroi ai patriei, când de fapt au fost martiri fără voie prinÅŸi în bătaia puÅŸtii. Åži după tot sângele vărsat, începe odiseea românului prin hăţiÅŸurile noii-descoperite democraÅ£ii. Precum un copil Å£inut din scurt, am evadat de după gratiile constrângerilor socialiste ÅŸi ne-am făcut de cap pentru că nu am înÅ£eles pe deplin ce înseamnă libertate ÅŸi nici nu era nimeni acolo să ne explice. (…)