Groapa imundă

Când eram mic îmi plăcea foarte tare să mă uit la serialul E.R. Å¢in minte că se difuza în fiecare marÅ£i seara la PRO TV ÅŸi îl urmăream cu mare interes. Mă simÅ£eam fascinat de doctorii din film, de limbajul lor tehnic, de agitaÅ£ia din secÅ£ia de  urgenÅ£e de la County General, mă simÅ£eam atras de personajele total memorabile de majoritatea cărora m-am îndrăgostit. Å¢in minte că este punctul în care am început foarte tare să îmi doresc să mă fac ÅŸi eu medic de urgenÅ£e atunci când voi fi mare, să trăiesc adrenalina unui val de răniÅ£i în stare critică ce trec porÅ£ile spitalului, să pot ajuta oamenii, să îi fac bine. Eram complet prins ÅŸi de scenele (moderate de altfel ÅŸi în limita bunului simÅ£, nu precum cele din filmele cu medici de acum) din viaÅ£a personală a personajelor mele preferate. ViaÅ£a între timp mi-a demonstrat că am fost prea laÅŸ pentru a-mi urma acest vis al copilăriei, probabil speriat de perspectiva atâtor ani petrecuÅ£i în facultate, practică, rezidenÅ£iat ÅŸi aÅŸa mai departe ÅŸi mai mult ca sigur îmbiat de alternativele mai accesibile pe care tot viaÅ£a mi le-a prezentat. (…)

Acum doi ani pe vremea aceasta, la umbra unor mari decepţii sentimentale stăteam în faţa monitorului şi mă gândeam cum aş putea să refulez mai bine, să vărs tot veninul ce-l simţeam amar pe limbă în faţa conceptului de dragoste călcat în picioare. Eram reticent la ideea unui blog, la ideea exteriorizării online, dar am zis să încerc şi asta. Mi-am concentrat toate forţele şi mi-am îndreptat toată furia către tastatură scriind cuvinte peste cuvinte, învârtind cuţitul în rană şi apoi scoţându-l brusc şi dureros. M-am simţit atât de bine, atât de eliberat încât nu am mai privit înapoi şi am decis să continui să împărtăşesc gânduri, opinii şi să mă eliberez de furia ocazională transformând frustrările în cuvinte, în fraze, în compuneri. Astfel am născut o oază de reflecţii personale, o groapă imundă în care am canalizat tot ceea ce a fost rău şi înveninat în cuvinte pe care am încercat să le încheg în formulări pline de sens. Nu am alergat niciodată după vizitatori, după faimă, după recunoaştere, ci doar după răbdarea acelor puţini care chiar stau şi citesc aceste rânduri şi cărora le mulţumesc chiar şi pentru acel minut pe care l-au petrecut, răsfoind măcar titlurile sau căutând versurile unei melodii sau poezii nemuritoare.

Au trecut doi ani. Am crescut, am evoluat, am Å£inut la acest blog ca la un jurnal al vieÅ£ii mele, ca o scăpare din mlaÅŸtina cotidianul, din calea societăţii decadente din care fac parte, dar la autodistrugerea căreia refuz să iau parte. De ce? Pentru că nu am încetat niciodată să cred că omul daca vrea are puterea de a schimba Taraf TV pe o poezie frumoasă, de a schimba OTV-ul pe o carte, pentru că voi fi mereu convins că dacă încercăm ne putem ridica din mizeria inculturii ÅŸi a prostului gust ÅŸi putem îmbrăţiÅŸa bunul simÅ£ ÅŸi putem aspira la o treaptă superioară a educaÅ£iei noastre. Trebuie doar să vrem, iar nouă asta ne lipseÅŸte… voinÅ£a.

În încheiere, aş dori din nou să le mulţumesc celor care au citit, citesc şi vor citi acest blog şi să îmi arăt recunoştinţa pentru fiecare moment pe care ei îl petrec aruncând un ochi aici.

Dragostea, obiect al idealului nostru [25 August 2007]

…iar în ocean soarele roÅŸu se scufundă încet-încet parcă vrând să ia cu el tot cerul, pictând azurul paÅŸnic al zilei cu un roÅŸu nervos, apocaliptic. Păşind peste calmul apelor, o siluetă întinde mâinile către orizonturi ÅŸi dispare precum o nălucă în depărtare cântând pe un glas dumnezeiesc un cântec de sirenă, o ilogică serenadă ce se întoarce-ntr-un timp fără timp. Åži de pe faleza înaltă, cei doi copaci fără pădure se apleacă într-un tainic plâns, căci cântul se înalţă ÅŸi răsună în cele patru colÅ£uri ale cerului, dar silueta nu mai este de găsit.

Suntem oameni, suntem trecători, suntem praf şi pulbere în calea istoriei, viaţa noastră doar o picătură într-un ocean. Dar atunci când ne întoarcem în ţărâna de unde ne-am născut, în urma noastră rămâne cântecul, rămâne amintirea celor ce am fost.

Astăzi, cei doi copaci fără pădure o plâng pe cea ce le-a cântat povestea cu vocea ei de aur, o voce dădătoare de fiori, o voce plină de emoÅ£ie, de substanţă, o voce de o valoare inestimabilă. De astăzi, Tatiana Stepa, una dintre marile doamne ale muzicii folk s-a întors într-un timp fără timp… Un suflet de vânt care s-a risipit mult prea devreme, ea va trăi veÅŸnic prin cântecul ei ce nu va înceta în veci a mai răsuna în sufletele celor care au iubit-o ÅŸi au apreciat-o.

Cum a început totul…

Nu am fost niciodată o fiinţă în mod special patriotă. Îmi pasă de ceea ce se întâmplă în jurul meu, pentru că mă afectează mai mult sau mai puţin în mod direct. Mi-ar plăcea să pot găsi în sufletul meu să găsesc puterea de a respecta societatea ce mă înconjoară, de a simţi o lacrimă în colţul ochiului atunci când cântă imnul ţării mele, de a păstra în mine o admiraţie inefabilă pentru ţară şi popor, o mândrie inerentă de a fi român. Din păcate m-am născut şi am trăit într-o epocă a schimbării, o epocă în care, scăpată de sub teroarea poliţiei politice, a turnătorilor şi a represaliilor ce îngrădeau dreptul la exprimare, România a început încet-încet să îşi arate adevărata faţă, iar poporul român să îşi dezvăluie adevărata natură. M-am născut într-o epocă a depravării treptate, a hoţiei, a minciunii, a decăderii calităţii de viaţă şi a nivelului de cultură ca şi consecinţă.

Åži totul a început în acea iarnă fatidică din 1989, acel an în care MoÅŸ Crăciun s-a gândit să facă o glumă proastă ÅŸi să “binecuvânteze” poporul român cu o nesperată rază de speranţă la libertate, la o nouă viaţă, la o nouă deschidere. De ce glumă proastă? Pentru că MoÅŸu’ nu s-a simÅ£it în mod special generos în acel an, aÅŸa că a cerut în schimbul bunăvoinÅ£ei lui un preÅ£ oribil. Ne-am vândut cu toÅ£ii sufletul demonului decadenÅ£ei. (…)

Anul 1989 a fost un an de turnură în istoria Europei ÅŸi am putea chiar spune în istoria mondială. Acela a fost anul în care infama Cortină de Fier a căzut, încheind hegemonia de patru decenii a Uniunii Sovietice în Europa de Est. Zidul Berlinului, simbol zidit în piatră al segmentării continentului s-a lăsat dărâmat în ruine printre uralele revoluÅ£ionarilor triumfători. OperaÅ£iunea Perestroika fusese încununată cu succes. Statele Unite ÅŸi-au slăbit adversarul cu care timp de peste 40 de ani ÅŸi-au împărÅ£it zonele de influenţă într-un război rece al ameninţărilor tacite, al înarmărilor silenÅ£ioase, al destabilizării popoarelor fără putere într-o cursă nebunească a orgoliilor ÅŸi a aspiraÅ£iilor de supremaÅ£ie mondială. (…)