Groapa imundă

Atunci când lumea nu mai înseamnă nimic, când este “totul sau nimic”, atunci când calci pe cadavre pentru a atinge scopul final… Singurul videoclip ÅŸi singura melodie, după părerea mea, în care Shirley Manson străluceÅŸte cu adevărat, posedând o frumuseÅ£e diabolică îmbrăcată într-o eleganţă meschină.

The World Is Not Enough - Garbage

I know how to hurt
I know how to heal
I know what to show
And what to conceal
I know when to talk
And I know when to touch
No one ever died from wanting too much

The world is not enough
But it is such a perfect place to start, my love
And if you’re strong enough
Together we can take the world apart, my love

People like us
Know how to survive
There’s no point in living
If you can’t feel the life
We know when to kiss
And we know when to kill
If we can’t have it all
Then nobody will

The world is not enough
But it is such a perfect place to start, my love
And if you’re strong enough
Together we can take the world apart, my love

I feel safe
I feel scared
I feel ready
And yet unprepared
The world is not enough
But it is such a perfect place to start, my love
And if you’re strong enough
Together we can take the world apart, my love

The world is not enough
The world is not enough
No Nowhere near enough,
The world is not enough.

Şi iarna o adormi şi se aşternu peste trupul acestei mari Doamne a folk-ului şi a muzicii româneşti. Amintirea Ei va fi mereu cu noi.

Dă, Doamne, iarnă – Tatiana Stepa

ÃŽmparte, Doamne, cu mine durerea
Din lacrima care te strigă
Şi dă-mi alinarea şi dă-mi mângâierea,
ÃŽmparte cu mine durerea.

Împarte, Doamne, cu mine tăcerea
Ce noaptea se lasă pe ploape,
Când somnul sau moartea sunt tot mai aproape,
Împarte cu mine tăcerea.

Dă, Doamne, iarnă să mă adoarmă,
Să mă îngroape cu tot cu toamnă,
Să cadă albă peste destine,
Să nu mai ÅŸtie nimeni de mine…

Împarte, Doamne, cu mine trădarea
Cu care ma acoperiră,
Şterge-mi din lacrimă chinul şi sarea,
Împarte cu mine trădarea.

ÃŽmparte, Doamne, cu mine minciuna
Zvârlita pe singurătate
Åži liniÅŸte pune acum peste toate,
ÃŽmparte cu mine minciuna.

ÃŽmparte, Doamne, cu mine iubirea,
Risipa ursită risipei
Şi lasă uitarea la marginea clipei,
ÃŽmparte cu mine iubirea.

Împarte, Doamne, cu mine tristeţea
De-aţi pune pe umeri povara
Durerii tăcerii, minciunii trădării,
Împarte cu mine tristeţea.

Nebun de alb – Adrian Păunescu

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine

M-aş jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aş spune cum te cheamă,
Pătrate negre şi pătrate albe
Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă

Şi uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-şi mai ţine lumea ale sale
Åži-ntr-un perete alb de muze mute,
Nebunii negri caută o cale

Prin gări descreierate – accidente,
Marfare triste, vin în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii şi ca să te sperii

Jur-imprejur priveliÅŸti aberante,
Copii fragili ducând părinţii-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Şi albatroşi venind spre zări uscate

Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul
ÃŽn fiecare margine a firii,
În podul palmei, dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii

Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon si nume de regină

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Că tu, de la etajul treisprezece,
Voiai să te arunci să scapi de toate

Dar tu-nţelegi, de fapt că nu se cade
Să-ţi pui în cumpănă întreaga viaţă,
Că nu-s în joc abstractele rocade
Ci sângele ce fierbe sau îngheaţă

Neputincioasă, tristă şi frigidă
Aşa ai fost şi apăreai senină,
Dar cel care-a ştiut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină

De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi eşti, o alta,
Pe care la căldura am trezit-o

Lăsând ambiţiile de o parte
Ne aruncăm în marea nemiloasă
Şi-mpreunaţi, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfântă casă

Pe urmă vin ceilalţi să ne-o distrugă
Şi ochii tăi mă caută întruna
Şi eu înalţ nefericita rugă
Purtând pe tâmple soarele şi luna

Şi te iubesc cu milă şi cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veşnicie.

O melodie care cutremură fiecare milimetru din trupul cuiva care încă mai ştie să simtă şi să trăiască prin muzică şi vers. O muzică despre agonia în care se zbat vechile visuri ale copilăriei, vechile iluzii şi eroi ai copilăriei noastre care încet încet cad pradă molimei, se îmbolnăvesc şi se înscriu în istorie. Şi asta numai pentru că am uitat să mai fim copii, pentru că copiii noştri au uitat să mai creadă în Moş Crăciun, preferând să creadă în Guţă şi alte figuri marcante pentru copilăria modernă şi să se joace de-a banii şi duşmanii decât de-a v-aţi ascunselea.

No comment…

Copaci fără pădure – Adrian Păunescu

ÃŽn povestea copacilor goi
Scârţâind într-o singură uşă
Este vorba de noi amândoi,
Este vorba de foc şi cenuşă.

Doi copaci fără frunze pe drum
După cum îi priveşte înaltul,
Doi copaci prin sărutul de scrum
Aplecându-se unul spre altul.

Toată vara a fost numai foc
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Åži prin toamna ÅŸederii pe loc
Cade ultima frunză spre ele…

În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe,
Alte uşi se aud scârţâind
De tomnatecul vânt să se agaţe.

Nu mai suntem decât doi copaci,
Vor veni tăietori să ne tundă,
Vor lua crengi toţi copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă…

Şi chiar dacă mă vei mai iubi
Peste crivăţul iernii ce vine,
Fără braţe, cu ochii pustii
N-am să am ce întinde spre tine.

Spune-mi pădure cu frunza rară
Unde-i iubirea de astă vară?
Nu ştie iarna să se îndure
De noi copacii fara padure…