Groapa imundă

Nebun de alb – Adrian Păunescu

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine

M-aş jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aş spune cum te cheamă,
Pătrate negre şi pătrate albe
Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă

Şi uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-şi mai ţine lumea ale sale
Åži-ntr-un perete alb de muze mute,
Nebunii negri caută o cale

Prin gări descreierate – accidente,
Marfare triste, vin în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii şi ca să te sperii

Jur-imprejur priveliÅŸti aberante,
Copii fragili ducând părinţii-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Şi albatroşi venind spre zări uscate

Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul
ÃŽn fiecare margine a firii,
În podul palmei, dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii

Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon si nume de regină

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Că tu, de la etajul treisprezece,
Voiai să te arunci să scapi de toate

Dar tu-nţelegi, de fapt că nu se cade
Să-ţi pui în cumpănă întreaga viaţă,
Că nu-s în joc abstractele rocade
Ci sângele ce fierbe sau îngheaţă

Neputincioasă, tristă şi frigidă
Aşa ai fost şi apăreai senină,
Dar cel care-a ştiut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină

De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi eşti, o alta,
Pe care la căldura am trezit-o

Lăsând ambiţiile de o parte
Ne aruncăm în marea nemiloasă
Şi-mpreunaţi, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfântă casă

Pe urmă vin ceilalţi să ne-o distrugă
Şi ochii tăi mă caută întruna
Şi eu înalţ nefericita rugă
Purtând pe tâmple soarele şi luna

Şi te iubesc cu milă şi cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veşnicie.

O melodie care cutremură fiecare milimetru din trupul cuiva care încă mai ştie să simtă şi să trăiască prin muzică şi vers. O muzică despre agonia în care se zbat vechile visuri ale copilăriei, vechile iluzii şi eroi ai copilăriei noastre care încet încet cad pradă molimei, se îmbolnăvesc şi se înscriu în istorie. Şi asta numai pentru că am uitat să mai fim copii, pentru că copiii noştri au uitat să mai creadă în Moş Crăciun, preferând să creadă în Guţă şi alte figuri marcante pentru copilăria modernă şi să se joace de-a banii şi duşmanii decât de-a v-aţi ascunselea.

No comment…

Copaci fără pădure – Adrian Păunescu

ÃŽn povestea copacilor goi
Scârţâind într-o singură uşă
Este vorba de noi amândoi,
Este vorba de foc şi cenuşă.

Doi copaci fără frunze pe drum
După cum îi priveşte înaltul,
Doi copaci prin sărutul de scrum
Aplecându-se unul spre altul.

Toată vara a fost numai foc
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Åži prin toamna ÅŸederii pe loc
Cade ultima frunză spre ele…

În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe,
Alte uşi se aud scârţâind
De tomnatecul vânt să se agaţe.

Nu mai suntem decât doi copaci,
Vor veni tăietori să ne tundă,
Vor lua crengi toţi copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă…

Şi chiar dacă mă vei mai iubi
Peste crivăţul iernii ce vine,
Fără braţe, cu ochii pustii
N-am să am ce întinde spre tine.

Spune-mi pădure cu frunza rară
Unde-i iubirea de astă vară?
Nu ştie iarna să se îndure
De noi copacii fara padure…

Reiau seria postărilor pe blog cu o melodie cu care mulţi dintre noi am crescut. Pe care o auzeam şi ne plăcea când eram mici, dar pe care am uitat-o undeva prin şifonierele cu jucării stricate şi visuri spulberate. Şi mai ales, mulţi dintre noi nici nu ne amintim sau nu am ştiut vreodată cine se află în spatele acestei melodii. Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, două voci tulburătoare, răscolitoare, divine ale Republicii Moldova, soţ şi soţie uniţi într-un nobil scop, acela de a reuni, măcar în cântare, Moldova, fiica rătăcitoare fără voie a României cu patria mumă.

“Eminescu” reprezintă, în aceste versuri, România esenÅ£ializată, redusă la nivelul unui simbol naÅ£ional. Poezia exprimă bucuria regăsirii originilor, a naÅ£ionalităţii, conÅŸtientizarea etniei române ÅŸi entuziasmul patriotic la perspectiva vredniciei de a te identifica cu rădăcinile tale. (…)

ÃŽmbrăţiÅŸarea mării – Dan Verona

Lângă ţărmul cu străluciri de bal,
Tu, mireasă a ultimului val,
Zeitate albastră,
Marea e stăpână noastră
Şi iubirea, surâsul ei final.

Poate marea, iubind la ţărm un far,
Å¢i-a dat viaţă din valul de cleÅŸtar…
Poate te-a imaginat
Pe-o corabie uitat
Cel mai paÅŸnic marinar.

Mai rămâi, nu pleca,
Să-ţi sărut, iubita mea,
Valul care-a plâns pe glezna ta.
Să visăm până-n zori
Că suntem nemuritori
Pe-o corabie de flori, de flori…

Lângă marea ce-mpacă despărţiri,
Ninşi de sarea atâtor amintiri,
Suntem nuntă de fluturi
Pentru-a nu strivi săruturi
Pe nisipul trecutelor iubiri.

Valul mării, sub zări de catifea
Cu iubire ne va îmbrăţişa
Åži vom fi numai priviri
Semănând atâtor miri
Care s-au iubit cândva…