Groapa imundă

Nebun de alb – Adrian Păunescu

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine

M-aş jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aş spune cum te cheamă,
Pătrate negre şi pătrate albe
Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă

Şi uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-şi mai ţine lumea ale sale
Åži-ntr-un perete alb de muze mute,
Nebunii negri caută o cale

Prin gări descreierate – accidente,
Marfare triste, vin în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii şi ca să te sperii

Jur-imprejur priveliÅŸti aberante,
Copii fragili ducând părinţii-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Şi albatroşi venind spre zări uscate

Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul
ÃŽn fiecare margine a firii,
În podul palmei, dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii

Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon si nume de regină

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Că tu, de la etajul treisprezece,
Voiai să te arunci să scapi de toate

Dar tu-nţelegi, de fapt că nu se cade
Să-ţi pui în cumpănă întreaga viaţă,
Că nu-s în joc abstractele rocade
Ci sângele ce fierbe sau îngheaţă

Neputincioasă, tristă şi frigidă
Aşa ai fost şi apăreai senină,
Dar cel care-a ştiut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină

De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi eşti, o alta,
Pe care la căldura am trezit-o

Lăsând ambiţiile de o parte
Ne aruncăm în marea nemiloasă
Şi-mpreunaţi, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfântă casă

Pe urmă vin ceilalţi să ne-o distrugă
Şi ochii tăi mă caută întruna
Şi eu înalţ nefericita rugă
Purtând pe tâmple soarele şi luna

Şi te iubesc cu milă şi cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veşnicie.

O melodie care cutremură fiecare milimetru din trupul cuiva care încă mai ştie să simtă şi să trăiască prin muzică şi vers. O muzică despre agonia în care se zbat vechile visuri ale copilăriei, vechile iluzii şi eroi ai copilăriei noastre care încet încet cad pradă molimei, se îmbolnăvesc şi se înscriu în istorie. Şi asta numai pentru că am uitat să mai fim copii, pentru că copiii noştri au uitat să mai creadă în Moş Crăciun, preferând să creadă în Guţă şi alte figuri marcante pentru copilăria modernă şi să se joace de-a banii şi duşmanii decât de-a v-aţi ascunselea.

No comment…

Copaci fără pădure – Adrian Păunescu

ÃŽn povestea copacilor goi
Scârţâind într-o singură uşă
Este vorba de noi amândoi,
Este vorba de foc şi cenuşă.

Doi copaci fără frunze pe drum
După cum îi priveşte înaltul,
Doi copaci prin sărutul de scrum
Aplecându-se unul spre altul.

Toată vara a fost numai foc
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Åži prin toamna ÅŸederii pe loc
Cade ultima frunză spre ele…

În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe,
Alte uşi se aud scârţâind
De tomnatecul vânt să se agaţe.

Nu mai suntem decât doi copaci,
Vor veni tăietori să ne tundă,
Vor lua crengi toţi copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă…

Şi chiar dacă mă vei mai iubi
Peste crivăţul iernii ce vine,
Fără braţe, cu ochii pustii
N-am să am ce întinde spre tine.

Spune-mi pădure cu frunza rară
Unde-i iubirea de astă vară?
Nu ştie iarna să se îndure
De noi copacii fara padure…

Ce simplu mi-ar fi, dacă nu te-aÅŸ iubi – Adrian Păunescu

Altceva nu-i nimic
Şi mereu mă complic
Åži ce simplu mi-ar fi,
Dacă nu te-aş iubi.

Dacă m-aş lua după pretexte,
dacă-aş trage unde e uşor,
nici nu trebuia s-aud de tine
şi-mi era mai de folos să mor.

M-am băgat de bună voie slugă,
dragostei morale ce ţi-o port,
dar pricep că mi-ar fi fost rentabil
să privesc destinul ca pe-un sport.

Nu-i o simplă încăpăţânare,
pentru un ambiţios pariu,
dar aleg o cale complicată,
tocmai din motivul că sunt viu.

Eu detest relaţia burgheză,
decorată circumstanţial,
mă închin la legile naturii
ÅŸi salut iubirea, ca scandal.

Mama ei de viaţă prefacută,
tatăl ei de soartă la mezat,
te iubesc în felul unui trăznet,
te prefer aşa cum s-a-ntâmplat.

Greu îmi e şi greu îţi e şi ţie
cu acest fel de a trăi al meu,
totuşi, vreau să ştii că, din pacate,
dragostea e o dificultate,
fără care-ar fi cu mult mai greu.

O poezie ce emană depresie existenţială, refuzul sufletului de a mai accepta venirea primăverii cu verdeaţa si optimistă, conştient fiind că este doar o iluzie înaintea unei alte ierni. Superb interpretată de Vasile Şeicaru, o piesă şi o poezie intrate în grupul creaţiilor de aur ale generaţiei Cenaclului Flacăra.

Antiprimăvara – Adrian Păunescu

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi.
În noi e loc numai de iarnă,
Vom îngheţa sub ultim ger,
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.

Åži vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi şi-au făcut la streşini
Şi lânga mine nu eşti tu.
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost ÅŸi sunt ÅŸi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.

Şi ninge pâna la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n trupul tot
Un dans de oameni de zăpada
Ce îmbrăţisarea n-o mai pot
La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primavară
Şi toţi cocorii emigranţi.

Primavară, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci suntem reci
Iarnă ni-i pe veci.