Groapa imundă

Romanţă fără muzică – Ion Minulescu

Că ne iubim – ÅŸi-o ÅŸtie lumea toată -
E-adevărat ;
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ÅŸtim,
Nici lumea nu va ÅŸti…
Åži nu va ÅŸti-o, poate, niciodată…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ne-am cunoscut în Å£ara-n care-alt’dată
Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,
Într-un amurg de toamnă, orchestrată
ÃŽn violet,
ÃŽn alb,
ÃŽn roz
Åži-n bleu.

Şi ne-am iubit întâia oară-n parcul
În care Nimfele de marmură privesc,
Cu ochii-ntrebători, către peluza
Pe care-un Zeu îşi pregăteşte arcul,
Să-ÅŸi bată joc de cei ce-l ocolesc…

Åži ne-am iubit!…
Å¢i-aduci aminte?…
Bluza -
Ah!… Bluza ta pe sânu-Å£i decoltat
Părea un peplum de mătase, sfâşiat
Pe sânul unei Venere ce moare!…

Şi ne-am iubit cu-atâta nebunie,
Că statuile albe ne-au privit
Cu ochi geloÅŸi,
Iar zeul a-mpietrit
ÃŽn mână cu-o săgeată-otrăvitoare!…
Åži ne-am iubit,
Şi-azi toată lumea ştie
Că ne iubim…
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ÅŸtim,
Nici lumea nu va ÅŸti!…

Unde se duc anii, unde se duc tinereţile, unde se pierd momentele din viaţa noastră înainte de a deveni amintiri.

RomanÅ£a tinereÅ£ii – Ion Minulescu

Necunoscuta care se vindea
N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era,
Dar fiindcă ea aflase cine sunt -
Poetul poreclit “Fluieră-vânt” -
Şi fiindcă mă ruga stăruitor
Să-i fiu şi eu, din când în când, cumpărător,
Sinceritatea ei m-a-nduioÅŸat
Şi-n cadrul preţului fixat -
Un preţ absurd,
Ridicul
Åži meschin,
Cu care-aş fi băut un kilogram de vin -
M-am îmbătat de gura ei
Åži-am adormit
Pe laurii idilelor lui Teocrit…

Dar vai!…
Necunoscuta se vindea
Nu numai mie, dar ÅŸi altora!…
Åži-azi un ciocoi,
Iar mâine un calic
O cumpărau la fel – mai pe nimic -
Căci ea – flămândă veÅŸnic – se grăbea
Să-ÅŸi vândă gura dulce ca la tarapana!…

Eu singur doar nu m-am sfiit să-i spun
Că-s gata să-i ofer un preţ mai bun -
Dar cum îi luase mintea Dumnezeu,
Necunoscuta s-a spălat pe mâini cu preÅ£ul meu…
Åži-atunci -
De teamă să n-o bat,
Sau s-o ucid
Åži s-o ascund sub pat -
Deşi-o iubeam, am renunţat la ea
Åži n-am mai vrut să ÅŸtiu cine era!…

Dar într-o zi cu ploaie şi cu vânt,
Necunoscuta care se vindea,
S-a dat la fund
Åži-a dispărut…
Şi nimeni n-a mai întrebat de ea
De când intrase, parcă, în pământ,
Cu numele-i mereu necunoscut…

Åži totuÅŸi, Eu
Am întâlnit-o iar,
Dar nu ca altădată, pe trotuar,
La cafenea,
Sau în tramvai…
Am regăsit-o-n ziua de-ntâi de mai,
Ascunsă de un sfert de veac într-un sertar,
ÃŽn care sta de veghe cuminte,
Åži-aÅŸtepta
O zi să-mi mai aduc aminte ÅŸi de ea!…

Dar ce păcat
Că regăsirea ei m-a-ndurerat…
Şi-n loc s-o mai sărut -
Cum aÅŸ fi vrut -
Am început să plâng cu-adevărat!…

Necunoscuta care se vindea
De data asta, nu mai era Ea -
Era doar vechea ei forografie,
Pe care mi-o dăduse numai mie!…

Åži-acum,
Cred c-aţi ghicit cine era
Necunoscuta care se vindea…
Era chiar tinereÅ£ea mea!…

Romanţă policromă – Ion Minulescu

Nu-i cer nimic…
Şi totuşi, dacă-ar vrea -
O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă -
Ar face dintr-un lac o Marmara,
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.
Nu-i cer nimic…
Dar dacă-ar fi să-i cer
Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea,
Aş picura-ntr-o cupă cu eter
Morfină
Åži i-aÅŸ cere-apoi aÅŸa:

Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,
Dă-mi calmul blond al soarelui polar,
Dă-mi primul crepuscul pe Golgota
Şi primul armistiţiu planetar.

Dă-mi paradoxul frumuseţii tale,
Dă-mi prorocirea viselor rebele,
Dă-mi resemnarea strofelor banale
Åži controversa versurilor mele.

Dă-mi A.B.C. al vieţii subterane,
Dă-mi simfonia flautelor mute,
Dă-mi tălmăcirea buzelor profane
Şi rebusul icoanelor tăcute.

Dă-mi preţul primei victime-a femeii,
Dă-mi simbolul opalului şi-agatei,
Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii
Åži tusea-n fa minor a Traviatei.

Dă-mi Spleen-ul călătorilor pe apă,
Dă-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi,
Dă-mi gravitatea morţilor spre groapă
Åži comicul funebrului convoi.

Dă-mi tot ce-n prima clipă risipeşti,
Şi tot ce-n clipa ultimă aduni.
Dă-mi fastul siluetelor regeşti
Åži perspectiva casei de nebuni…

Nu-i cer nimic.
Şi totuşi, dacă-ar vrea -
O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă! -
Ar face dintr-un lac o Marmara
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.

Extrasă din nemuritoarele romanţe minulesciene, exponente ale unui simbolism profund marcat de adulaţia femeii, Romanţa fără ecou propune o concretizare a dragostei uitate şi redobândite, mereu neîntinată, pură şi imaculată.

Romanţă fără ecou – Ion Minulescu

Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an…

ÃŽÅ£i mulÅ£umesc!…
Dar cum?… Ce s-a-ntâmplat?…
Ce suflet caritabil te-a păstrat
ÃŽn lipsa mea,
ÃŽn lipsa ei,
ÃŽn lipsa noastră?…
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Å¢i-a stat de veghe-atâta timp
Åži te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Åži nu te-ai prăfuit?…

Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eÅŸti…
Să nu te miÅŸti…
Şi dacă ne iubeşti -
O!… dacă ne iubeÅŸti cu-adevărat -
AÅŸteaptă-ne la fel încă un an…
Un an măcar…
Atât…
Un singur an…

Iubire, bibelou de porÅ£elan!…

Având în vedere că ieri am omis să postez o poezie, astăzi voi posta una care face cât trei, Romanţa celor trei romanţe a poetului dragostei simboliste, Ion Minulescu.

RomanÅ£a celor trei romanÅ£e – Ion Minulescu

Mi-am zis:
Voi scrie trei romanÅ£e…
Şi-n trei romanţe-mi voi închide,
Ca-n trei sicriuri de aramă, trei morţi iubiţi -
Trei clipe reci -
Ce-mi stau în suflet împietrite,
Ca trei luceferi stinÅŸi pe veci
Uitaţi în haos,
Ca pe-o cracă de chiparos trei crisalide…

Mi-am zis apoi:
Romanţa primă
Voi scri-o-n gustul florentin -
Aşa cum ar fi scris-o Dante când a zărit pe Beatrice -
Şi-n fiecare vers voi pune atâta aur, cât se zice
Că-ngrămădiră credincioşii
Pe groapa primului creÅŸtin…

Pe-a doua
Voi sculpta-o-n ritmul eroticelor lesbiane,
Cu care-n Lesbos cântăreţii şi legendele nebune
Sărbătoreau pe blonda Venus.
Åži-n fiecare vers voi pune
Carmin din buzele acelor neasemânate curtezane…

Iar pentru-a treia
Voi alege tot ce-i mai trist -
Voi scri-o aÅŸa
Ca-n versul ei să plângă glasul
Tristeţii nopţilor polare
Åži-n versul ei voi pune verde -
Un verde-mocirlos, în care
Åži-or îngropa pe veci iubirea acei ce n-o vor mai cânta…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mi-am zis:
Voi scrie trei romanÅ£e…
Dar azi, din aurul de-alt’dată
Åži din carminul de pe buze
Nu mi-a rămas decât o pată -
O pată verde, ce m-apasă ca şi o piatră funerară
Sub care dorm, ca-n trei sicriuri,
Trei stinse-acorduri de chitară!…