Groapa imundă

Nimeni nu îşi poate scăpa destinul. Cu toţii ne naştem, trăim, murim, dar un cântec frumos dăinuie întru eternitate, în amintirea generaţiilor care vin şi pleacă.

Mielul – ***

Un’ te duci tu, mielule?
Un’ te duci tu, mielule?
La păşune, domnule.
La păşune, domnule.
Ce să faci tu, mielule?
Ce să faci tu, mielule?
Să pasc iarbă, domnule.
Să pasc iarbă, domnule.
Cin’ te mână, mielule?
Cin’ te mână, mielule?
Ciobănaşul, domnule.
Ciobănaşul, domnule.
Ce asculţi tu, mielule?
Ce asculţi tu, mielule?
FluieraÅŸul, domnule.
FluieraÅŸul, domnule.
Ce se-aude, mielule?
Ce auzi tu, mielule?
Coasa-n iarbă, domnule.
Coasa-n iarbă, domnule.
Plângi de frică, mielule?
Plângi de frică, mielule?
Nu plâng , nu plâng, domnule
Nu plâng , nu plâng, domnule
Eu n-am lacrimi, domnule
Am corniţe, domnule.
Am corniţe, domnule.
Nu plângi, Nu plângi, mielule?
Nu plângi, Nu plângi, mielule?
Nu plâng, Nu plâng, domnule
Nu plâng, Nu plâng, domnule
Plâng ciobanii, domnule
Latră câinii, domnule.
Cin’ te taie, mielule?
Cin’ te taie, mielule?
Măcelarul, domnule.
Măcelarul, domnule.
Cin’ te mâncă, mielule?
Cin’ te mâncă, mielule?
Dumneavoastră, domnule
Dumneavoastră, domnule
Cine moare, mielule?
Cine moare, mielule?
Åži noi mieii, domnule
Åži voi domnii , domnule
Noi cu toţii, domnule.
Noi cu toţii, domnule.
Ce rămâne, mielule?
Ce rămâne, mielule?
Acest cântec, domnule.
Acest cântec, domnule…

Viaţa este un fir atât de firav, atât de scurt, un echilibru atât de şubred. Oricând totul se poate rupe, se poate destrăma, iar noi ne vom întoarce în pământul din care am fost plămădiţi. Şi atunci, în cele câteva secunde dinainte de a fi învăluiţi de cea lumină albă orbitoare, vom regreta că nu am fost mai buni, că n-am iubit destul, că nu am dat destul, că nu ne-am oprit mai des să admirăm frumuseţea lumii din jurul nostru.

Murim… ca mâine – Magda Isanos

E-aşa de trist să cugeţi că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri ÅŸi de ploi,
cu păr din care ÅŸiruie răcoare…

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

ÅŸi celălalt – ÅŸi-mi pare ne-nÅ£eles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aÅŸa de repede murim.

Clipa aceea – Elena Liliana Popescu

Câteva cuvinte, ţi-ai spus,
doar câteva cuvinte, şi ai creat
o întreagă istorie, al cărei prezent
este deja ieri, aşa cum mâine
va fi doar trecutul aceluia
ce-l va lăsa în urmă, pierdut
pentru totdeauna…

Doar un cuvânt, îţi spui,
doar un cuvânt, şi te-apropii
în drumul tău de nebănuitul pas
spre necunoscut, fără să te sperii
de gândul acela care eşti şi nu eşti
tu, de clipa aceea în care poţi să fii
ÅŸi eÅŸti…

Romanţă fără muzică – Ion Minulescu

Că ne iubim – ÅŸi-o ÅŸtie lumea toată -
E-adevărat ;
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ÅŸtim,
Nici lumea nu va ÅŸti…
Åži nu va ÅŸti-o, poate, niciodată…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ne-am cunoscut în Å£ara-n care-alt’dată
Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,
Într-un amurg de toamnă, orchestrată
ÃŽn violet,
ÃŽn alb,
ÃŽn roz
Åži-n bleu.

Şi ne-am iubit întâia oară-n parcul
În care Nimfele de marmură privesc,
Cu ochii-ntrebători, către peluza
Pe care-un Zeu îşi pregăteşte arcul,
Să-ÅŸi bată joc de cei ce-l ocolesc…

Åži ne-am iubit!…
Å¢i-aduci aminte?…
Bluza -
Ah!… Bluza ta pe sânu-Å£i decoltat
Părea un peplum de mătase, sfâşiat
Pe sânul unei Venere ce moare!…

Şi ne-am iubit cu-atâta nebunie,
Că statuile albe ne-au privit
Cu ochi geloÅŸi,
Iar zeul a-mpietrit
ÃŽn mână cu-o săgeată-otrăvitoare!…
Åži ne-am iubit,
Şi-azi toată lumea ştie
Că ne iubim…
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ÅŸtim,
Nici lumea nu va ÅŸti!…

Unde se duc anii, unde se duc tinereţile, unde se pierd momentele din viaţa noastră înainte de a deveni amintiri.

RomanÅ£a tinereÅ£ii – Ion Minulescu

Necunoscuta care se vindea
N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era,
Dar fiindcă ea aflase cine sunt -
Poetul poreclit “Fluieră-vânt” -
Şi fiindcă mă ruga stăruitor
Să-i fiu şi eu, din când în când, cumpărător,
Sinceritatea ei m-a-nduioÅŸat
Şi-n cadrul preţului fixat -
Un preţ absurd,
Ridicul
Åži meschin,
Cu care-aş fi băut un kilogram de vin -
M-am îmbătat de gura ei
Åži-am adormit
Pe laurii idilelor lui Teocrit…

Dar vai!…
Necunoscuta se vindea
Nu numai mie, dar ÅŸi altora!…
Åži-azi un ciocoi,
Iar mâine un calic
O cumpărau la fel – mai pe nimic -
Căci ea – flămândă veÅŸnic – se grăbea
Să-ÅŸi vândă gura dulce ca la tarapana!…

Eu singur doar nu m-am sfiit să-i spun
Că-s gata să-i ofer un preţ mai bun -
Dar cum îi luase mintea Dumnezeu,
Necunoscuta s-a spălat pe mâini cu preÅ£ul meu…
Åži-atunci -
De teamă să n-o bat,
Sau s-o ucid
Åži s-o ascund sub pat -
Deşi-o iubeam, am renunţat la ea
Åži n-am mai vrut să ÅŸtiu cine era!…

Dar într-o zi cu ploaie şi cu vânt,
Necunoscuta care se vindea,
S-a dat la fund
Åži-a dispărut…
Şi nimeni n-a mai întrebat de ea
De când intrase, parcă, în pământ,
Cu numele-i mereu necunoscut…

Åži totuÅŸi, Eu
Am întâlnit-o iar,
Dar nu ca altădată, pe trotuar,
La cafenea,
Sau în tramvai…
Am regăsit-o-n ziua de-ntâi de mai,
Ascunsă de un sfert de veac într-un sertar,
ÃŽn care sta de veghe cuminte,
Åži-aÅŸtepta
O zi să-mi mai aduc aminte ÅŸi de ea!…

Dar ce păcat
Că regăsirea ei m-a-ndurerat…
Şi-n loc s-o mai sărut -
Cum aÅŸ fi vrut -
Am început să plâng cu-adevărat!…

Necunoscuta care se vindea
De data asta, nu mai era Ea -
Era doar vechea ei forografie,
Pe care mi-o dăduse numai mie!…

Åži-acum,
Cred c-aţi ghicit cine era
Necunoscuta care se vindea…
Era chiar tinereÅ£ea mea!…