Groapa imundă

Plutesc pe un nor al meu ce se lasă purtat de vânt pe aripi de mister, peste case, peste È™esuri. Printre munÅ£i plini de zăpadă zbor într-un lent monoton si calm, văd florile de colÅ£ singure pe stânci aplecându-se peste văi ÅŸi hăuri dorindu-ÅŸi Å£i ele să fie acolo jos cu celelalte flori, văd floarea soarelui întorcându-ÅŸi privirea după raze calde de lumină ce străpund azurul unei noi dimineÅ£i de vară. Văd cum bruma se formează în jurul meu, văd fulgii de zăpadă care stau zgribuliÅ£i în castelul lor de gheaţă ÅŸi nu mai vor să cadă, văd ploile sub mine ÅŸi aplec mâna să sorb din primele lacrimi ale norilor. (…)

ÃŽncă un an se chinuie să treacă în amintire ÅŸi iarăşi ne trezim la început de iarnă, în faÅ£a unui alt Crăciun, a unui alt sezon de colinde, veselie, feÅ£e zâmbitoare, lumini, cadouri ÅŸi familii fericite. Mă simt dezgustat… Am uitat complet ce înseamnă de fapt această sărbătoare, ne-am lăsat pradă fluxului comercial care ne împinge la noi ÅŸi noi achiziÅ£ii de sezon. Cadouri în stânga ÅŸi în dreapta ÅŸi, mai ales, cadouri pentru noi înÅŸine, că doar este sezonul primelor de sărbători ÅŸi a celui ce-al treisprezecelea salariu.

Căldura unui cămin fericit, bucuria de a fi împreună cu ai tăi în seara magică a Crăciunului, bucuria de a împodobi un brad, de a găsi cadouri sub el în acea dimineaţă rece de decembrie şi masa în familie contemplând încă un an trecut, toate se risipesc în timp. Încep din ce în ce mai mult să simt că acestea sunt apanajul reclamelor de sezon şi al iluziilor copilăreşti. De ce? Pentru că nu le mai simt. Mă doare să aştept singura perioadă a anului cu atâta încărcătura spirituală închis într-un apartament cu nişte oameni care au uitat ce înseamnă să te bucuri de magia regăsirii celor dragi. Mă doare să ştiu că acele cadouri pe care cu atât entuziasm le-am cumpărat şi care speram să aducă un zâmbet de fericire vor trece ca orice alt dar neînsemnat pentru că în fond nimeni nu are nevoie de ele.

Mă simt lipsit de orice urmă de bucurie la trecerea unui nou an din viaţa mea în care am câştigat atât de mult, dar am pierdut încă pe atât. Şi mă uit în jur la un pomişor mic cu trei globuri în el cum se înalţă timid de pe biroul meu, doar o rămăşiţă a spiritului Crăciunului. Pentru că în sufrageria ce odată mirosea a cetină proaspătă şi din care cântau colindele cu Hruşcă, acum luminile sunt stinse, iar beteala este ascunsă într-o cutie veche de carton, departe de ochii ce şi-ar dori măcar odată să o mai poată privi.

Uneori mi se pare că viaÅ£a se desfăşoară cu asemenea rapiditate încât nu pot Å£ine pasul. Trec pe lângă mine atâtea lucruri, atâţia oameni, atâtea impresii ÅŸi tot atâtea evenimente care le leagă pe toate ÅŸi mă simt uneori copleÅŸit de situaÅ£ie. Nu ÅŸtiu alÅ£ii cum reuÅŸesc să îşi distribuie atenÅ£ia în toate cele o sută de direcÅ£ii din care sunt bombardaÅ£i cu noi ÅŸi noi informaÅ£ii ÅŸi situaÅ£ii, dar mie îmi place ca la adăpostul nopÅ£ii să îmi iau un moment de respiro ÅŸi să reflectez un pic asupra celor ce s-au întâmplat în ultimele zile. (…)

Dacă într-adevăr este, vă rugăm să o înaintaÅ£i unui perete care dă doi bani pe ce consideraÅ£i voi! Mă deranjează când oamenii nu au tupeul să spună verde în faţă ceea ce îi deranjează. Mă deranjează oamenii care preferă să se îndepărteze sau să închidă uÅŸa în nas de tot mai degrabă decât să poarte o discuÅ£ie coerentă să adune toate forÅ£ele universale necesare pentru a prinde puterea de a spune franc ceea ce gândesc. (…)

A fost odată ca niciodată un copil… un copil care visa foarte mult, un copil care trăia într-un univers al zânelor, al vrăjitoriei, al împăraÅ£ilor maiestuoÅŸi ÅŸi a prinÅ£eselor diafane, o lume în care viaÅ£a se subjuga unui singur axis mundi, o lume a binelui mereu triumfător asupra răului. Copilul se refugiază în cărÅ£i cu poveÅŸti, le crede, le trăieÅŸte, le simte, le atinge, crede în puterea magiei, crede că orice e posibil atâta timp cât îţi doreÅŸti cu adevărat, iar el are inima indeajuns de puternică pentru a o face. (…)