Groapa imundă

Mă simt ca într-un film al vieţii mele. Eu sunt actorul principal şi îl filmez la persoana I. În fiecare seară îl derulez şi revăd momentele esenţiale. Mă analizez, mă gândesc, îmi asociez o coloană sonoră. Cântecul alert al goanei înspre serviciu, serenada lentă a plimbării la umbra zarzărilor înfloriţi, vioara apăsătoare a mersului sufletului singuratic prin ploaie. Mă simt grandios, mă simt în topul box-office-ului, mă înfulec din fructul oprit al adulaţiei propriei persoane. Dar oare este adulaţie? Sau doar o scuză pentru autoanaliza lehametei cu care am ajuns să fac fiecare pas?

(…)

Seara se lasă pe nesimţite. Mă găsesc umblând din nou pe străzi atât de bătătorite de mii de tălpi grăbite şi totuşi atât de pustii sub calmul întunericului. Privesc în jurul meu la luminile palide ale stâlpilor de ilminare, înlemniţi într-o calmă stare de veghe. Câte un biciclist se perindă pe lângă mine, câte o bătrânică grăbită să ajungă la căldura casei după o zi de admirat priveliştea atât de monotonă şi totuşi atât de împăciuitoare a parcului preferat. Mă uit în dreapta mea şi te zăresc. Lângă mine eşti tu şi mergem agale, cu paşi rari, privim în jur, ne privim unul pe celălalt.

(…)

Drumul este lung şi fără destinaţie. Priviri se întâlnesc şi se despart în fracţiuni de secundă. Unele insistă să zăbovească prelung, într-o holbare odioasă, altele se furişează subtil pe sub haine, pe sub piele, către suflet. Merg pe stradă. Am lăsat metroul în urmă să-şi ducă mai departe şi să-şi înmulţească povara spirituală de care nici nu este conştient.

(…)

Războiul de ţesut şade uitat într-o cameră de ţară. Acoperit cu un cearşaf alb-gălbui, testament al unor vremuri mai bune, stă erect şi neînsufleţit ca o amintire a zilelor cu soare când bunica, strângându-şi cu un batic moale la spate pletele bălaie de fată tânără se aşeza hotărâtă pe tămburelul ce acum zace în beci fără un picior şi cu mâinile-i bătătorite prin bulgări jilavi de pământ atingea fiecare fir ce trecea prin faţa-i. Împletea o poveste ce-avea să nu moară niciodată, o poveste a firelor ce curg în şiruri paralele, dar prin care se ţes timid imagini şi motive. Firele ce niciodată nu se ating, dar care sunt legate şi interconectate de bumbacuri fine ce se îmbină în idealuri şi scopuri comune, precum destinele atâtor oameni evoluează, se petrec, călătoresc dinspre trecut, prin prezent către viitor într-un ciclu nesfârşit.

(…)