Groapa imundă

Acum aproape 20 de ani, soarele răsărea peste străzile pline însângerate ale Bucureştiului. Trupurile fuseseră adunate şi depuse prin morgi, spitale şi mormânturi, dar glasul celor căzuţi striga în zorii dimineţii. Imaginea măcelului de cu câteva zile înainte era întipărită în mintea şi răsuna în conştiinţa fiecărui român, cu mic cu mare. Zorii începutului unui noi capitol în cărţile de istorie, zorii unei noi epoci sub auspiciul libertăţii. O aşa-zisă democraţie s-a instalat pe nesimţite pe vechiurile plaiuri mioritice şi nu ne-a mai părăsit de atunci. Începea reordonarea societăţii, restructurarea pe toate planurile, o nouă Românie avea să renască din cenuşa roşie a comunismului, lepădând secera şi ciocanul şi înhăţând simbolul unei noi ordini sociale, politice şi economice.

Cât de idilic sună totul, ce poveste a unei eliberări eroice am putea picta dacă am ignora total ceea ce a urmat conducerii ceauşiste, ce cântece de vitejie am putea compune pentru cei care au căzut precum nişte eroi ai patriei, când de fapt au fost martiri fără voie prinşi în bătaia puştii. Şi după tot sângele vărsat, începe odiseea românului prin hăţişurile noii-descoperite democraţii. Precum un copil ţinut din scurt, am evadat de după gratiile constrângerilor socialiste şi ne-am făcut de cap pentru că nu am înţeles pe deplin ce înseamnă libertate şi nici nu era nimeni acolo să ne explice. (…)

Când eram mic îmi plăcea foarte tare să mă uit la serialul E.R. Ţin minte că se difuza în fiecare marţi seara la PRO TV şi îl urmăream cu mare interes. Mă simţeam fascinat de doctorii din film, de limbajul lor tehnic, de agitaţia din secţia de  urgenţe de la County General, mă simţeam atras de personajele total memorabile de majoritatea cărora m-am îndrăgostit. Ţin minte că este punctul în care am început foarte tare să îmi doresc să mă fac şi eu medic de urgenţe atunci când voi fi mare, să trăiesc adrenalina unui val de răniţi în stare critică ce trec porţile spitalului, să pot ajuta oamenii, să îi fac bine. Eram complet prins şi de scenele (moderate de altfel şi în limita bunului simţ, nu precum cele din filmele cu medici de acum) din viaţa personală a personajelor mele preferate. Viaţa între timp mi-a demonstrat că am fost prea laş pentru a-mi urma acest vis al copilăriei, probabil speriat de perspectiva atâtor ani petrecuţi în facultate, practică, rezidenţiat şi aşa mai departe şi mai mult ca sigur îmbiat de alternativele mai accesibile pe care tot viaţa mi le-a prezentat. (…)

Acum doi ani pe vremea aceasta, la umbra unor mari decepţii sentimentale stăteam în faţa monitorului şi mă gândeam cum aş putea să refulez mai bine, să vărs tot veninul ce-l simţeam amar pe limbă în faţa conceptului de dragoste călcat în picioare. Eram reticent la ideea unui blog, la ideea exteriorizării online, dar am zis să încerc şi asta. Mi-am concentrat toate forţele şi mi-am îndreptat toată furia către tastatură scriind cuvinte peste cuvinte, învârtind cuţitul în rană şi apoi scoţându-l brusc şi dureros. M-am simţit atât de bine, atât de eliberat încât nu am mai privit înapoi şi am decis să continui să împărtăşesc gânduri, opinii şi să mă eliberez de furia ocazională transformând frustrările în cuvinte, în fraze, în compuneri. Astfel am născut o oază de reflecţii personale, o groapă imundă în care am canalizat tot ceea ce a fost rău şi înveninat în cuvinte pe care am încercat să le încheg în formulări pline de sens. Nu am alergat niciodată după vizitatori, după faimă, după recunoaştere, ci doar după răbdarea acelor puţini care chiar stau şi citesc aceste rânduri şi cărora le mulţumesc chiar şi pentru acel minut pe care l-au petrecut, răsfoind măcar titlurile sau căutând versurile unei melodii sau poezii nemuritoare.

Au trecut doi ani. Am crescut, am evoluat, am ţinut la acest blog ca la un jurnal al vieţii mele, ca o scăpare din mlaştina cotidianul, din calea societăţii decadente din care fac parte, dar la autodistrugerea căreia refuz să iau parte. De ce? Pentru că nu am încetat niciodată să cred că omul daca vrea are puterea de a schimba Taraf TV pe o poezie frumoasă, de a schimba OTV-ul pe o carte, pentru că voi fi mereu convins că dacă încercăm ne putem ridica din mizeria inculturii şi a prostului gust şi putem îmbrăţişa bunul simţ şi putem aspira la o treaptă superioară a educaţiei noastre. Trebuie doar să vrem, iar nouă asta ne lipseşte… voinţa.

În încheiere, aş dori din nou să le mulţumesc celor care au citit, citesc şi vor citi acest blog şi să îmi arăt recunoştinţa pentru fiecare moment pe care ei îl petrec aruncând un ochi aici.

Dragostea, obiect al idealului nostru [25 August 2007]

Şi iarna o adormi şi se aşternu peste trupul acestei mari Doamne a folk-ului şi a muzicii româneşti. Amintirea Ei va fi mereu cu noi.

Dă, Doamne, iarnă – Tatiana Stepa

Împarte, Doamne, cu mine durerea
Din lacrima care te strigă
Şi dă-mi alinarea şi dă-mi mângâierea,
Împarte cu mine durerea.

Împarte, Doamne, cu mine tăcerea
Ce noaptea se lasă pe ploape,
Când somnul sau moartea sunt tot mai aproape,
Împarte cu mine tăcerea.

Dă, Doamne, iarnă să mă adoarmă,
Să mă îngroape cu tot cu toamnă,
Să cadă albă peste destine,
Să nu mai ştie nimeni de mine…

Împarte, Doamne, cu mine trădarea
Cu care ma acoperiră,
Şterge-mi din lacrimă chinul şi sarea,
Împarte cu mine trădarea.

Împarte, Doamne, cu mine minciuna
Zvârlita pe singurătate
Şi linişte pune acum peste toate,
Împarte cu mine minciuna.

Împarte, Doamne, cu mine iubirea,
Risipa ursită risipei
Şi lasă uitarea la marginea clipei,
Împarte cu mine iubirea.

Împarte, Doamne, cu mine tristeţea
De-aţi pune pe umeri povara
Durerii tăcerii, minciunii trădării,
Împarte cu mine tristeţea.

…iar în ocean soarele roşu se scufundă încet-încet parcă vrând să ia cu el tot cerul, pictând azurul paşnic al zilei cu un roşu nervos, apocaliptic. Păşind peste calmul apelor, o siluetă întinde mâinile către orizonturi şi dispare precum o nălucă în depărtare cântând pe un glas dumnezeiesc un cântec de sirenă, o ilogică serenadă ce se întoarce-ntr-un timp fără timp. Şi de pe faleza înaltă, cei doi copaci fără pădure se apleacă într-un tainic plâns, căci cântul se înalţă şi răsună în cele patru colţuri ale cerului, dar silueta nu mai este de găsit.

Suntem oameni, suntem trecători, suntem praf şi pulbere în calea istoriei, viaţa noastră doar o picătură într-un ocean. Dar atunci când ne întoarcem în ţărâna de unde ne-am născut, în urma noastră rămâne cântecul, rămâne amintirea celor ce am fost.

Astăzi, cei doi copaci fără pădure o plâng pe cea ce le-a cântat povestea cu vocea ei de aur, o voce dădătoare de fiori, o voce plină de emoţie, de substanţă, o voce de o valoare inestimabilă. De astăzi, Tatiana Stepa, una dintre marile doamne ale muzicii folk s-a întors într-un timp fără timp… Un suflet de vânt care s-a risipit mult prea devreme, ea va trăi veşnic prin cântecul ei ce nu va înceta în veci a mai răsuna în sufletele celor care au iubit-o şi au apreciat-o.