Groapa imundă

Cum a început totul…

Nu am fost niciodată o fiinţă în mod special patriotă. Îmi pasă de ceea ce se întâmplă în jurul meu, pentru că mă afectează mai mult sau mai puţin în mod direct. Mi-ar plăcea să pot găsi în sufletul meu să găsesc puterea de a respecta societatea ce mă înconjoară, de a simţi o lacrimă în colţul ochiului atunci când cântă imnul ţării mele, de a păstra în mine o admiraţie inefabilă pentru ţară şi popor, o mândrie inerentă de a fi român. Din păcate m-am născut şi am trăit într-o epocă a schimbării, o epocă în care, scăpată de sub teroarea poliţiei politice, a turnătorilor şi a represaliilor ce îngrădeau dreptul la exprimare, România a început încet-încet să îşi arate adevărata faţă, iar poporul român să îşi dezvăluie adevărata natură. M-am născut într-o epocă a depravării treptate, a hoţiei, a minciunii, a decăderii calităţii de viaţă şi a nivelului de cultură ca şi consecinţă.

Şi totul a început în acea iarnă fatidică din 1989, acel an în care Moş Crăciun s-a gândit să facă o glumă proastă şi să “binecuvânteze” poporul român cu o nesperată rază de speranţă la libertate, la o nouă viaţă, la o nouă deschidere. De ce glumă proastă? Pentru că Moşu’ nu s-a simţit în mod special generos în acel an, aşa că a cerut în schimbul bunăvoinţei lui un preţ oribil. Ne-am vândut cu toţii sufletul demonului decadenţei. (…)

Anul 1989 a fost un an de turnură în istoria Europei şi am putea chiar spune în istoria mondială. Acela a fost anul în care infama Cortină de Fier a căzut, încheind hegemonia de patru decenii a Uniunii Sovietice în Europa de Est. Zidul Berlinului, simbol zidit în piatră al segmentării continentului s-a lăsat dărâmat în ruine printre uralele revoluţionarilor triumfători. Operaţiunea Perestroika fusese încununată cu succes. Statele Unite şi-au slăbit adversarul cu care timp de peste 40 de ani şi-au împărţit zonele de influenţă într-un război rece al ameninţărilor tacite, al înarmărilor silenţioase, al destabilizării popoarelor fără putere într-o cursă nebunească a orgoliilor şi a aspiraţiilor de supremaţie mondială. (…)

Nebun de alb – Adrian Păunescu

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine

M-aş jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aş spune cum te cheamă,
Pătrate negre şi pătrate albe
Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă

Şi uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-şi mai ţine lumea ale sale
Şi-ntr-un perete alb de muze mute,
Nebunii negri caută o cale

Prin gări descreierate – accidente,
Marfare triste, vin în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii şi ca să te sperii

Jur-imprejur privelişti aberante,
Copii fragili ducând părinţii-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Şi albatroşi venind spre zări uscate

Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei, dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii

Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon si nume de regină

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Că tu, de la etajul treisprezece,
Voiai să te arunci să scapi de toate

Dar tu-nţelegi, de fapt că nu se cade
Să-ţi pui în cumpănă întreaga viaţă,
Că nu-s în joc abstractele rocade
Ci sângele ce fierbe sau îngheaţă

Neputincioasă, tristă şi frigidă
Aşa ai fost şi apăreai senină,
Dar cel care-a ştiut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină

De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi eşti, o alta,
Pe care la căldura am trezit-o

Lăsând ambiţiile de o parte
Ne aruncăm în marea nemiloasă
Şi-mpreunaţi, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfântă casă

Pe urmă vin ceilalţi să ne-o distrugă
Şi ochii tăi mă caută întruna
Şi eu înalţ nefericita rugă
Purtând pe tâmple soarele şi luna

Şi te iubesc cu milă şi cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veşnicie.

O melodie care cutremură fiecare milimetru din trupul cuiva care încă mai ştie să simtă şi să trăiască prin muzică şi vers. O muzică despre agonia în care se zbat vechile visuri ale copilăriei, vechile iluzii şi eroi ai copilăriei noastre care încet încet cad pradă molimei, se îmbolnăvesc şi se înscriu în istorie. Şi asta numai pentru că am uitat să mai fim copii, pentru că copiii noştri au uitat să mai creadă în Moş Crăciun, preferând să creadă în Guţă şi alte figuri marcante pentru copilăria modernă şi să se joace de-a banii şi duşmanii decât de-a v-aţi ascunselea.

Mă simt ameţit… Mai mult, simt că plutesc pe norişori pufoşi. Sunetele din jurul meu au o rezonanţă familiară, le aud, le recunosc, dar în acelaşi timp îmi par atât de străine. Sunt sclav la Demonul Alcool, din nou… Din nou îmi simt minţile zburând către alte orizonturi… La ce mă gândesc eu când mă cuprinde aburul subtil al alcoolului? (…)