Groapa imundă

Pervazul liniÈ™tit în miez de noapte îmi este singur sprijin. Privesc gânditor troienele reci de afară ÅŸi frigul mi se furiÅŸează pe sub piele. Totul este atât de nou, de rece, de necunoscut. Nu simt nimic, nicio apropiere, niciun fior al memoriei, doar amintirea zilei de ieri când era să mă muÅŸte un câine lângă o scară de bloc. Cimitirul este ascuns sub troiene grele ÅŸi totul este tăcere. Spiritul sărbătorilor se furiÅŸează ca un spiriduÅŸ pus pe ÅŸotii peste străzi ÅŸi peste case, în suflete, în zâmbete, printre riduri, dincolo de cearcăne în oasele obosite ÅŸi pentru prima oară îl simt fără a îi simÅ£i căldura. BrăduÅ£ul mic ÅŸi artificial ÅŸade tăcut ÅŸi rece într-un colÅ£ de cameră împovărat cu globuri catifelate albastre, roÅŸii, albe ÅŸi cu o fâşie de beteală ce îi dă o strălucire obosită. (…)

Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveÅŸtii lor ce se desfăşoară tacit în minÅ£ile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaÅŸtem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă ÅŸi nici nu ne cunoaÅŸtem. Amintiri rămase în subconÅŸtient dar parcă desprinse din altă viaţă, din viaÅ£a ÅŸi experienÅ£a altora. Timpul trece peste praful micilor relaÅ£ii copilăreÅŸti, îşi pune piciorul în el, se joacă, ÅŸterge dâra ce-am lăsat-o ÅŸi trece mai departe fără a privi înapoi. (…)

… ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Vremuri trec, vremuri vin, totul se schimbă, dar ce a fost frumos rămâne cu noi mereu, acolo, neschimbat într-un glob de cristal al nestrămutatelor amintiri frumoase. ÃŽmpreună am învăţat multe lucruri. ÃŽmpreună am urcat o nouă treaptă a vieÅ£ii noastre. ÃŽmpreună am învăţat să spunem adio… A fost odată, dar acum nu mai este…

Pentru cei care îşi mai amintesc ÅŸi cărora aceste imagini le mai pot stoarce o lacrimă de fericire pentru că au luat parte la tot ceea ce a fost…

Ceasul din perete bate noaptea jumătate. Ascuns în conul său de umbră priveÅŸte întunericul numărând răbdător secundă după secundă după secundă… Mut în agonia sa de plictiseală, cu doar un reflex tic-tac îşi anunţă viaÅ£a în surdină. Monitorul pâlpâie timid în camera îmbâcsită, îngreunată de fum de Å£igară. Privesc adânc printre linii de cod, mă doare capul, tânjesc după pastila de antinevralgic ce stă uitată pe birou. Ochii mi se închid, dar nu vreau să mă culc. (…)

Privesc în jurul meu la blocuri galbene de vreme şi de praf, la căsuţe ce zac în paragină, la străzi înguste pe care maşinile circulă pe linia de tramvai, la Grădina Cişmigiu doldora de iarbă verde, de strigăte şi râsete de copii, de liniştea pasului molcom al pensionarilor, de mireasma trandafirie şi calmul îndrăgostiţilor adăpostiţi la umbra bustului lui Creangă, pe o bancă de lemn mucegăit de ploi şi ars de soare. Privesc în jurul meu şi-n fiecare colţ văd umbre de copii ce nu mai sunt, văd prietenii legate, strângeri de mână ce s-au risipit în vadurile istoriei. Sunt atâţia oameni în jurul meu, dar nu pot să umple golul pe care eu îl văd când îmi aduc aminte de micile bucurii trecătoare ale vieţii de copil.

(…)