Groapa imundă

Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveÅŸtii lor ce se desfăşoară tacit în minÅ£ile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaÅŸtem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă ÅŸi nici nu ne cunoaÅŸtem. Amintiri rămase în subconÅŸtient dar parcă desprinse din altă viaţă, din viaÅ£a ÅŸi experienÅ£a altora. Timpul trece peste praful micilor relaÅ£ii copilăreÅŸti, îşi pune piciorul în el, se joacă, ÅŸterge dâra ce-am lăsat-o ÅŸi trece mai departe fără a privi înapoi. (…)

Pentru că pot, pentru că sunt în stare, pentru că îmi doresc, pentru că nimic nu mă va opri, pentru că niciun zid nu este de nepătruns ÅŸi niciun munte nu este prea înalt, pentru că singura limită este cea pe care ne-o impunem singuri, iar orizonturile nesfârÅŸite se întind veÅŸnic înainte…

I Can – Helloween

May I take you higher
Feed well your desire
We won’t be forgotten
Foes left slain and rotten

I will have my way as once before
Others stand in awe can’t scorn at all

I can, I can, I can make it all again
I don’t wanna lose, I don’t wanna get drowned
I can, I can, I can heed the call again
Fulfill my dreams until I’m cured
I can

Will I be the flyer
Keep you more inspired
Some will leave here shattered
Wish us tarred and feathered

Show me anyone who doubts our ways
I will laugh out loud and I will say

I can, I can, I can make it all again
I don’t wanna lose, I don’t wanna go down
I can, I can, I can make the call again
Can attain ev’rything to leave you sure
I can

Leave me waiting years or strike today
Trample down the walls and pave your way

I can, I can, I can………
Fulfill my dreams until I’m cured

… ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Vremuri trec, vremuri vin, totul se schimbă, dar ce a fost frumos rămâne cu noi mereu, acolo, neschimbat într-un glob de cristal al nestrămutatelor amintiri frumoase. ÃŽmpreună am învăţat multe lucruri. ÃŽmpreună am urcat o nouă treaptă a vieÅ£ii noastre. ÃŽmpreună am învăţat să spunem adio… A fost odată, dar acum nu mai este…

Pentru cei care îşi mai amintesc ÅŸi cărora aceste imagini le mai pot stoarce o lacrimă de fericire pentru că au luat parte la tot ceea ce a fost…

Privesc prin întunericul de afară ÅŸi încerc să îl pătrund. Fereastra se interpune ca un rece scut între mine ÅŸi orizontul negru de dincolo de realitatea imediată. Åži stau ÅŸi îmi realizez propria limitare. Oricât de mult m-aÅŸ chinui nu reuÅŸesc să pătrund cu privirea mai departe de apartamentele ce se înÅŸiră fără viaţă ÅŸi personalitate unul după altul, unul deasupra celuilalt, ca o mulÅ£ime monotonă ÅŸi fără individualitate. Dar, de fapt, de ce încerc să văd dincolo de asta? De ce nu mă mulÅ£umesc cu lumina din camera vecinului de lângă? De ce să caut să pătrund întunericul, când mă pot mulÅ£umi cu o simplă definiÅ£ie superficială a impenetrabilităţii acestuia? Pentru că am dreptul sa încerc. Pentru că mintea mea nu se mulÅ£umeÅŸte cu atât. (…)