Groapa imundă

A fost odată ca niciodată un copil… un copil care visa foarte mult, un copil care trăia într-un univers al zânelor, al vrăjitoriei, al împăraÅ£ilor maiestuoÅŸi ÅŸi a prinÅ£eselor diafane, o lume în care viaÅ£a se subjuga unui singur axis mundi, o lume a binelui mereu triumfător asupra răului. Copilul se refugiază în cărÅ£i cu poveÅŸti, le crede, le trăieÅŸte, le simte, le atinge, crede în puterea magiei, crede că orice e posibil atâta timp cât îţi doreÅŸti cu adevărat, iar el are inima indeajuns de puternică pentru a o face. (…)

Într-un decor rupt din basmele nemuritoare, Adrian Maniu realizează un portret scurt, dar cutremurător al omului îmbătrânit în aşteptarea sfârşitului implacabil. Contrastul dintre feeria basmului, a pomului vieţii cu frunzele de aur, a universului ideatic de poveste nemuritoare şi ideea covârşitoare a morţii, omului îmbătrânit ce o aşteaptă şi o conştientizează realizează o imagine tulburătoare, demnă de a ne da fiori la fiecare recitire.

Brumă târzie – Adrian Maniu

Era un pom cu frunzele de aur
Ca inimi vechi de aur
Cum n-a mai fost si n-a mai fi
Decât în fiecare zi
ÃŽn toamne ruginii.

Şi-un împărat cu barba de argint
Ca urma stelelor de-argint
Ciulea urechile surzite
ÃŽnspre neliniÅŸtea din frunzele zbârcite…
Şoptiri de inimi fără leac îmbolnăvite.