Groapa imundă

Când eram mic îmi plăcea foarte tare să mă uit la serialul E.R. Å¢in minte că se difuza în fiecare marÅ£i seara la PRO TV ÅŸi îl urmăream cu mare interes. Mă simÅ£eam fascinat de doctorii din film, de limbajul lor tehnic, de agitaÅ£ia din secÅ£ia de  urgenÅ£e de la County General, mă simÅ£eam atras de personajele total memorabile de majoritatea cărora m-am îndrăgostit. Å¢in minte că este punctul în care am început foarte tare să îmi doresc să mă fac ÅŸi eu medic de urgenÅ£e atunci când voi fi mare, să trăiesc adrenalina unui val de răniÅ£i în stare critică ce trec porÅ£ile spitalului, să pot ajuta oamenii, să îi fac bine. Eram complet prins ÅŸi de scenele (moderate de altfel ÅŸi în limita bunului simÅ£, nu precum cele din filmele cu medici de acum) din viaÅ£a personală a personajelor mele preferate. ViaÅ£a între timp mi-a demonstrat că am fost prea laÅŸ pentru a-mi urma acest vis al copilăriei, probabil speriat de perspectiva atâtor ani petrecuÅ£i în facultate, practică, rezidenÅ£iat ÅŸi aÅŸa mai departe ÅŸi mai mult ca sigur îmbiat de alternativele mai accesibile pe care tot viaÅ£a mi le-a prezentat. (…)

Plutesc pe un nor al meu ce se lasă purtat de vânt pe aripi de mister, peste case, peste È™esuri. Printre munÅ£i plini de zăpadă zbor într-un lent monoton si calm, văd florile de colÅ£ singure pe stânci aplecându-se peste văi ÅŸi hăuri dorindu-ÅŸi Å£i ele să fie acolo jos cu celelalte flori, văd floarea soarelui întorcându-ÅŸi privirea după raze calde de lumină ce străpund azurul unei noi dimineÅ£i de vară. Văd cum bruma se formează în jurul meu, văd fulgii de zăpadă care stau zgribuliÅ£i în castelul lor de gheaţă ÅŸi nu mai vor să cadă, văd ploile sub mine ÅŸi aplec mâna să sorb din primele lacrimi ale norilor. (…)

A fost odată ca niciodată un copil… un copil care visa foarte mult, un copil care trăia într-un univers al zânelor, al vrăjitoriei, al împăraÅ£ilor maiestuoÅŸi ÅŸi a prinÅ£eselor diafane, o lume în care viaÅ£a se subjuga unui singur axis mundi, o lume a binelui mereu triumfător asupra răului. Copilul se refugiază în cărÅ£i cu poveÅŸti, le crede, le trăieÅŸte, le simte, le atinge, crede în puterea magiei, crede că orice e posibil atâta timp cât îţi doreÅŸti cu adevărat, iar el are inima indeajuns de puternică pentru a o face. (…)

Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveÅŸtii lor ce se desfăşoară tacit în minÅ£ile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaÅŸtem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă ÅŸi nici nu ne cunoaÅŸtem. Amintiri rămase în subconÅŸtient dar parcă desprinse din altă viaţă, din viaÅ£a ÅŸi experienÅ£a altora. Timpul trece peste praful micilor relaÅ£ii copilăreÅŸti, îşi pune piciorul în el, se joacă, ÅŸterge dâra ce-am lăsat-o ÅŸi trece mai departe fără a privi înapoi. (…)

Trist între pereÅ£i ÅŸade claustrofobic ursuleÅ£ul cel de pluÅŸ. Cârn, chior ÅŸi fără o mână îşi ascunde macabra apariÅ£ie la adăpostul prafului uitării dintre ÅŸipci de lemn mucegăite. La umbra vechiului ÅŸifonier al bunicii, înalt, impunător, o capodoperă în lemn masiv ros de carii pe la colÅ£uri, se odihnesc jucăriile dezmembrate ÅŸi de mult uitate, maldăre întregi de maculatură pline de încercări timide ale unor începuturi pline de sfială ÅŸi emoÅ£ie, cărÅ£i cu fila galbenă, poveÅŸti nemuritoare, ale copilăriei dulci momente. (…)