Groapa imundă

Cum a început totul…

Nu am fost niciodată o fiinţă în mod special patriotă. Îmi pasă de ceea ce se întâmplă în jurul meu, pentru că mă afectează mai mult sau mai puţin în mod direct. Mi-ar plăcea să pot găsi în sufletul meu să găsesc puterea de a respecta societatea ce mă înconjoară, de a simţi o lacrimă în colţul ochiului atunci când cântă imnul ţării mele, de a păstra în mine o admiraţie inefabilă pentru ţară şi popor, o mândrie inerentă de a fi român. Din păcate m-am născut şi am trăit într-o epocă a schimbării, o epocă în care, scăpată de sub teroarea poliţiei politice, a turnătorilor şi a represaliilor ce îngrădeau dreptul la exprimare, România a început încet-încet să îşi arate adevărata faţă, iar poporul român să îşi dezvăluie adevărata natură. M-am născut într-o epocă a depravării treptate, a hoţiei, a minciunii, a decăderii calităţii de viaţă şi a nivelului de cultură ca şi consecinţă.

Åži totul a început în acea iarnă fatidică din 1989, acel an în care MoÅŸ Crăciun s-a gândit să facă o glumă proastă ÅŸi să “binecuvânteze” poporul român cu o nesperată rază de speranţă la libertate, la o nouă viaţă, la o nouă deschidere. De ce glumă proastă? Pentru că MoÅŸu’ nu s-a simÅ£it în mod special generos în acel an, aÅŸa că a cerut în schimbul bunăvoinÅ£ei lui un preÅ£ oribil. Ne-am vândut cu toÅ£ii sufletul demonului decadenÅ£ei. (…)

Dacă într-adevăr este, vă rugăm să o înaintaÅ£i unui perete care dă doi bani pe ce consideraÅ£i voi! Mă deranjează când oamenii nu au tupeul să spună verde în faţă ceea ce îi deranjează. Mă deranjează oamenii care preferă să se îndepărteze sau să închidă uÅŸa în nas de tot mai degrabă decât să poarte o discuÅ£ie coerentă să adune toate forÅ£ele universale necesare pentru a prinde puterea de a spune franc ceea ce gândesc. (…)

O mirifică elegie a dragostei ce s-a sfârşit. Într-un sumbru decor al nopţii şi al degradării, poetul resimte impactul despărţirii prin toată natura ce îl înconjoară.

DespărÅ£ire – Vasile Voiculescu

Când fâlfâişi năframa în albul steag al mâinii
Se oglindea amurgul în apele fântânii;
Alături, săgetată în inimă de frică,
În clipa despărţirii gemu o turturică,
O rodie necoaptă căzu, de vierme roasă,
Crăpând, înăbuşită de iarbă somnoroasă
Åži, trist, pe poarta serii spre umbrele pieirii
Ieşea, pălit şi rece, luceafărul iubirii,
Trecând ca peste-o rană, pe-un vânăt cer ca fierea.
Plecat peste fântână, vedeam în fund durerea
Cum turbura adâncul venind să se adape
Şi prefăcea în sânge cleştarul scump de ape,
Cum se stingea amurgul şi veştedul luceafăr
Şi cum porneai departe şi singură tu, cea fără
De milă, luând cu tine în albul steag al mâinii,
Ca-n zări să mi le fluturi, năframele luminii,
Lăsându-mă, din golul fântânii cu balaur,
Să mă privească noaptea cu ochii ei de aur,
Pe când, cerând şi dându-şi c-un bun rămas iertarea,
Se-mbrăţişau în umbră iubirea şi uitarea.

Cu toţii avem idealuri. Visăm la ele, sperăm la ele, luptăm, muncim, transpirăm ca să le atingem. Cât de mult mai inseamnă idealul unui om în această lume în care totul se măsoară în bani şi putere? Mai merită oare să luptăm pentru vise spulberabile sau mai bine ne complacem şi ne intregrăm în acest imens sistem al fluxului materialist. Suntem oare doar nişte pioni într-un motor mare de circulaţie a banului si influenţei? Sau încă mai suntem în stare să visăm şi să avem satisfacţia că am ajuns undeva prin propria sudoare? Ce se întâmplă când visele şi speranţele noastre sunt spulberate de puterea banului, când toată munca noastră rămâne doar o amintire a unei lupte crâncene cu noi înşine şi totul intră într-un fatidic declin către prăbuşirea turnului nostru de idealitate?

Plecăm la drum în căutarea unui rost. Totul se naÅŸte de la un hazard, devine o pasiune, devine un mod de viaţă, devine un ideal. Calea este lungă, obositoare, presărată cu obstacole. UrcuÅŸul este greu, picioarele ne dor, pietrele ne înÅ£eapă tălpile goale, iar dacă suntem slabi ne prăbuÅŸim. Åži totuÅŸi continuăm… urcăm… ne sprijinim în toiagul speranÅ£ei si mergem înainte, chiar dacă muÅŸchii ne dor, iar tălpile ne sângerează, ridicăm ochii către înălÅ£imi ÅŸi ne privim încă odată idealul. Åži sufletul nostru ne spune să nu ne lăsăm doborâţi. ÃŽn jurul nostru vedem oameni care ne trag de-o mână atunci când simÅ£im că toiagul speranÅ£ei se năruie sub propria noastră senzaÅ£ie de neputinţă. Oameni fără de care drumul nostru ar fi doar o aventură nebunatică pe o pantă imposibilă. ÃŽi ajutăm ÅŸi ne ajută să mergem înainte, să nu ne prăbuÅŸim sub greutatea lipsei de voinţă.

Åži apoi ajungem sus… ÃŽncununarea unui drum lung ÅŸi obositor. Picurii de sudoare ne ustură ochii, ne brăzdează fruntea, muÅŸchii încordaÅ£i la maxim ne dor, sângele vărsat pe altarul idealului nostru pulsează mai viu ca niciodată. Suntem murdari ÅŸi obosiÅ£i, dar am ajuns acolo sus. Privim în jurul nostru si mulÅ£imea aplaudă ÅŸi strigă numele nostru. O lacrimă de fericire se scurge neobservată pe obrazul aspru, ars de muncă. Am ajuns acolo unde ne-am dorit. Pe treapta cea mai înaltă a podiumului vieÅ£ii, pe piscul cel mai înalt al visurilor noastre. Åži suntem fericiÅ£i, suntem pe acoperiÅŸul lumii ÅŸi nimeni nu ne poate da jos de acolo.

Şi totul durează doar o fracţiune de secundă. Credeam că mai sus nu se poate şi totuşi în faţa noastră se desfăşoară un nou urcuş. Mai greu, mai dureros, mai presărat cu provocări. Şi ne scuturăm de praf şi ne ştergem fruntea şi pornim din nou, cu forţe noi.

Dar ce se întâmplă atunci când cei care ne ghidează paşii se complac în nepăsare? Când gloria şi idealul sunt înecate de puterea banului? Ce se întâmplă când cu indiferenţa lor dărâmă muntele idealului nostru? Şi noi rămânem transpiraţi si plini de praf în mijlocul unei grămezi de pietre şi nisip, ruină a ceea ce-a fost visul nostru, şi plângem după tot ce-a fost. Anii întregi de muncă, sudoarea scursă pe o podea rece dintr-o încăpere în care, deşi înconjurati de toată lumea, noi duceam o luptă cu noi înşine, momentele frumoase petrecute alături de cei pe care i-am cunoscut în drumul nostru, pe care i-am ajutat şi care ne-au ajutat, totul se mută în amintire. Rămân doar nişte frânturi din trecutul nostru înscrise pe o bucată de hârtie.

Åži apoi se lasă liniÅŸtea… Drumul a luat sfârÅŸit. ÃŽn întunericul nopÅ£ii reci care se lasă asupra ruinelor visului nostru, descoperim că trebuie să mergem mai departe, păstrând pe veci în amintire momentul glorios când numele nostru era pe toate buzele, ÅŸi palmele se-mpreunau într-un îmbătător imn ovaÅ£ional…

Dedicat celor mai frumoşi 8 ani din viaţă, în care am luptat pentru un ideal, înecat de setea de putere şi foamea de bani a celor care ar fi trebuit să ne ghideze pe drumul gloriei sportive. Vă mulţumesc pentru că m-aţi învăţat să lupt, să mă autodepăşesc, şi mi-aţi arătat că omul este capabil de orice, atâta timp cât are voinţă.