Groapa imundă

Este păcat să stau cu spatele la un apus de soare deasupra mării liniştite. Este păcat să închizi ochii ca să nu vezi cerul scăldat într-un roşu ireal, să nu vezi soarele cum se coboară dincolo de o linie imaginară doar pentru a se ridica peste o alta, este păcat să nu sorbi din priviri valurile molcome şi plictisite ale mării îmbăiate în lumina muribundă a unei alte zile pe sfârşit.

Este păcat să întâmpini bucuriile cu lacrimi. Este păcat să închizi ochii ca să nu vezi râsetul altora, ca să nu realizezi bătăile crescânde ale propriei inimi, ca să te închizi în tine şi să-ţi spui că supărarea ta a înghiţit orice urmă de zâmbet, ca să nu vezi joaca veselă celor inocenţi ce nu cunosc păcatul.

Este păcat să nu te bucuri de ceea ce creezi. Este păcat să închizi ochii ca să nu vezi coloana infinitului ce tocmai ai înălţat-o, ca să îţi spui că sentimentul de nemulţumire şi spiritul schimbării acaparează şi înghite orice urmă de mândrie, ca să nu vezi schelele pe care ai trudit cu atâta sârg pentru a înălţa un monument al propriei creativităţi.

Este păcat să nu îţi foloseşti toate puterile. Este păcat să închizi ochii ca să nu vezi că poţi muta un munte, ca să îţi spui că nu eşti capabil a ridica un sac cu cărămidă, ca să nu conştientizezi că ai fost înzestrat cu mult mai mult decât te lasă propriile complexe să vezi.

Este păcat să îţi baţi joc de tot ce ţi se oferă, de toate frumuseţile din jurul tău, de fericirile vieţii, de puterile cu care te-ai născut, pe care alţii te-au ajutat să le creşti şi în care nu mai ai încredere. Este păcat să închizi ochii, iar orice păcat se pedepseşte.

No comment…

Always Will Be – Hammerfall

Our sun is set, our day is done, I’m left here wondering
Is this the end, my final words to you
Day turned to night and now you’re gone, I’m left here pondering
Can this be true, are we really through

You were the wind beneath my wings, taught me how to fly
With you I lived among the kings, how could this ever die

So I say farewell, I’m yours forever,
And I Always Will Be

We were one, we were all, we were the only
Future full of hope, nothing could stand in our way
But dreams can change, visions fall, I feel so lonely
I would walk through fire for just one more day

You were the angel of my life, taught me to be free
Now I’m a stranger in your eyes, walls are closing in on me

So I say farewell, I’m yours forever
And I Always Will Be
Missing you, in my heart you are The One
And you Always Will Be

When I turn to the east, I see no dawn,
But after darkness comes the light
And when I turn to the west, the silent night hides all
Where is the light that shines so bright

So I say farewell, I’m yours forever
And I Always Will Be
Missing you, in my heart you are The One
And you Always Will Be

O stradă scurtă şi îngustă vegheată de balcoane strâmbe în afara cărora atârnă rufele îngălbenite de uzură. Şi stropii apei de lighean, proaspăt îmbibată cu murdăria hainelor pe care tocmai le-a spălat, se scurg pe asfaltul neregulat, bătut de vânturile şi zăpezile anilor ce au trecut. Perdele întunecate împiedică ochii intruzivi de a pătrunde misterul sălaşurilor ce se ascund în clădirile roase de uitare. O uşă ferecată, cu un vizor străbătut de gratii veghează acest mic colţişor de istorie, în care timpul pare să fi stat în loc.

Oare ce fel de oameni îşi duc veacul în acest pitoresc colÅ£iÅŸor uitat de lume? NiÅŸte suflete de mult uitate, închise între cei patru pereÅ£i ai refuzului de a mai iesi afara într-o lume a cărei valori morale s-au depreciat. NiÅŸte suflete fără prezent ÅŸi fără viitor, dar cu un trecut glorios, vestigii ale unei alte lumi. O lume care acum este atracÅ£ie turistică… O lume devenită muzeu pentru ochi curioÅŸi ÅŸi introspectivi în tainele unor destine de mult uitate. O lume pe care ne chinuim să o conservăm, dar ai cărei exponenÅ£i se ofilesc în taină ÅŸi-ÅŸi macină rămăşiÅ£ele existenÅ£ei, deja îngălbenite ÅŸi plină de riduri.

Şi într-un final, când ceasul rece al morţii bate pe peretele simţirii, vom mutila şi ultimul vestigiu al epocii trecute. Şi-l vom despuia de tot ce are a ne oferi. Iar viaţa unor oameni, destinele, visele şi speranţele lor, vor ajunge marfă pe un galantar, într-un colţ uitat al unui magazin de antichităţi.

Viaţa pe strada sufletelor pierdute (II)

Åži m-am născut… Åži ce? ÃŽncă o pereche de ochi să observe mizeria în care se bălăcăreÅŸte acest univers decadent ce se numeÅŸte umanitate. ÃŽncă un nas să miroasă descompunerea morală ÅŸi sufletească a societăţii înconjurătoare ÅŸi a fiecărui element component în parte, fiecare cu mirosul lui specific. ÃŽncă o pereche de urechi să asculte marÅŸul funebru a ceea ce a însemnat odată demnitate. ÃŽncă o gură să vorbească în gol la oglinzi reci ÅŸi nepăsătoare, să îşi urle revolta împotriva direcÅ£iei în care a apucat-o omul ca specie, din străfundul prăpastiei fără fund. ÃŽncă un set de papile gustative ca să guste amarul reîntoarcerii lente, dar iminente la animalitate. ÃŽncă o epidermă să îmbrace un suflet pierdut într-o aglomeraÅ£ie grăbită către un destin incert, în care fiecare se înghesuie ÅŸi îşi dă coate să aibă un loc cât mai în faţă la spectacolul propriei distrugeri, să simtă aspritatea dureroasă a lipsei de sentimente. Åži astfel pornesc la drum cu toate simÅ£urile înăbuÅŸite de presimÅ£irea iminentei decăderi în uitarea dureroasă a timpului cosmic. (…)