Groapa imundă

No comment…

Always Will Be – Hammerfall

Our sun is set, our day is done, I’m left here wondering
Is this the end, my final words to you
Day turned to night and now you’re gone, I’m left here pondering
Can this be true, are we really through

You were the wind beneath my wings, taught me how to fly
With you I lived among the kings, how could this ever die

So I say farewell, I’m yours forever,
And I Always Will Be

We were one, we were all, we were the only
Future full of hope, nothing could stand in our way
But dreams can change, visions fall, I feel so lonely
I would walk through fire for just one more day

You were the angel of my life, taught me to be free
Now I’m a stranger in your eyes, walls are closing in on me

So I say farewell, I’m yours forever
And I Always Will Be
Missing you, in my heart you are The One
And you Always Will Be

When I turn to the east, I see no dawn,
But after darkness comes the light
And when I turn to the west, the silent night hides all
Where is the light that shines so bright

So I say farewell, I’m yours forever
And I Always Will Be
Missing you, in my heart you are The One
And you Always Will Be

Om suflet. Suflet om. Om şi suflet. Suflet de om. Raţiune şi simţire. Trup şi pasiune. Şi iată-mă reutilizând acelaşi clişeu nonsensic de cuvinte şi sfidând încă odată DEX-ul pentru a reitera o introducere clasică. De ce? Pentru că nu am avut inspiraţie. Pentru că sufletul nu îmi dictează nimic la această oră. Să fie oare o scuză mult prea penibilă pentru o repetiţie oarecare? Sau poate pur şi simplu simt în acest moment că sufletul meu este departe de mine.

(…)

Mă simt ca într-un film al vieţii mele. Eu sunt actorul principal şi îl filmez la persoana I. În fiecare seară îl derulez şi revăd momentele esenţiale. Mă analizez, mă gândesc, îmi asociez o coloană sonoră. Cântecul alert al goanei înspre serviciu, serenada lentă a plimbării la umbra zarzărilor înfloriţi, vioara apăsătoare a mersului sufletului singuratic prin ploaie. Mă simt grandios, mă simt în topul box-office-ului, mă înfulec din fructul oprit al adulaţiei propriei persoane. Dar oare este adulaţie? Sau doar o scuză pentru autoanaliza lehametei cu care am ajuns să fac fiecare pas?

(…)

Pufii plutesc în aer într-un dans mirific, avatarii primăverii. Se ridică purtaÅ£i pe aripi nevăzute către orizonturi nebănuite, privesc soarele în ochi, se minunează în faÅ£a măreÅ£iei sale ÅŸi se pleacă conÅŸtienÅ£i de propria nimicnicie în faÅ£a forÅ£elor supreme ale universului. Åži iarăşi se ridică… Se învârt în piruete necontrolate, artistice, silfide, cu graÅ£ia unei balerine… Mii ÅŸi mii se contopesc într-o perdea albă, mirobolantă, plutind peste copaci ÅŸi blocuri, oameni, pietre ÅŸi asfalturi, parcă voind să erupă într-o simfonie surdă a venirii primăverii.

(…)

Un film celebru spunea odată că viaÅ£a este precum o cutie cu bomboane de ciocolată… Niciodată nu ÅŸtii ce vei nimeri. Dar vremea cutiilor cu bomboane-surpriză a apus demult. Stii foarte bine că dacă ai cumpărat cutia cu bomboane amărui, doar de acelea vei avea parte… Ocazional cu mici pauze dulci, probabil erori la calcule ÅŸi gramaje.

(…)