Groapa imundă

Ceasul din perete bate noaptea jumătate. Ascuns în conul său de umbră priveÅŸte întunericul numărând răbdător secundă după secundă după secundă… Mut în agonia sa de plictiseală, cu doar un reflex tic-tac îşi anunţă viaÅ£a în surdină. Monitorul pâlpâie timid în camera îmbâcsită, îngreunată de fum de Å£igară. Privesc adânc printre linii de cod, mă doare capul, tânjesc după pastila de antinevralgic ce stă uitată pe birou. Ochii mi se închid, dar nu vreau să mă culc. (…)

Ce înseamnă dintr-o dată să pierzi tot ceea în ce ai crezut? Ce înseamnă ca printr-un simplu cuvânt, un simplu gest, o singură zvâcnire de nebunie să pui capăt unui capitol al vieÅ£ii tale? Amânăm atât de mult momentul, sperând că nu va depinde de noi ÅŸi totuÅŸi mereu rămânem singuri în faÅ£a aceleiaÅŸi fatidice răscruci… (…)

O mirifică elegie a dragostei ce s-a sfârşit. Într-un sumbru decor al nopţii şi al degradării, poetul resimte impactul despărţirii prin toată natura ce îl înconjoară.

DespărÅ£ire – Vasile Voiculescu

Când fâlfâişi năframa în albul steag al mâinii
Se oglindea amurgul în apele fântânii;
Alături, săgetată în inimă de frică,
În clipa despărţirii gemu o turturică,
O rodie necoaptă căzu, de vierme roasă,
Crăpând, înăbuşită de iarbă somnoroasă
Åži, trist, pe poarta serii spre umbrele pieirii
Ieşea, pălit şi rece, luceafărul iubirii,
Trecând ca peste-o rană, pe-un vânăt cer ca fierea.
Plecat peste fântână, vedeam în fund durerea
Cum turbura adâncul venind să se adape
Şi prefăcea în sânge cleştarul scump de ape,
Cum se stingea amurgul şi veştedul luceafăr
Şi cum porneai departe şi singură tu, cea fără
De milă, luând cu tine în albul steag al mâinii,
Ca-n zări să mi le fluturi, năframele luminii,
Lăsându-mă, din golul fântânii cu balaur,
Să mă privească noaptea cu ochii ei de aur,
Pe când, cerând şi dându-şi c-un bun rămas iertarea,
Se-mbrăţişau în umbră iubirea şi uitarea.

Dragostea este un sentiment ce pare să’ÅŸi fi pierdut însemnătatea în materialismul cotidian ce domină vieÅ£ile noastre în aceste vremuri moderne. Sau poate nu este asa… Poate ea încă există puternică în sufletele unora. Indiferent dacă în societatea ÅŸi cultura modernă dragostea mai are parte de aceeaÅŸi putere ÅŸi acelasi patos al vremurilor eminesciene sau shakespeariene care au ridicat’o la nivel de ideal suprem al vieÅ£ii umane, de melodia cadenÅ£ată a vremurilor minulesciene, prinsă într’un cântec de vioară, sau de sumbritatea vremurilor bacoviene în care ea era inchisa într’un birou întunecat, sufocată de ghearele depresiei, aceasta rămâne în continuare un motor al existenÅ£ei noastre.

De ce este dragostea un viciu? Pentru că dragostea este un drog, iar drogurile sunt vicii. Nevoia noastră de a împărtăşi sentimente, de a iubi ÅŸi de a fi iubiÅ£i ne împinge să facem lucruri nebuneÅŸti, ne induce o stare de extaz, urmată imediat de o depresie dureroasă care, însă, în loc să ne lecuiască, ne face cu atât mai mult sa ne’o dorim. Stabilitatea emoÅ£ională pe care o dobândim, puterea ÅŸi motivaÅ£ia de a lupta în continuare pe care o resimÅ£im atunci când avem pe cineva alături, toate acestea ne fac să ne dorim să sorbim din această cupa dulce-amară, deÅŸi suntem conÅŸtienÅ£i că inexorabil suntem traÅŸi înspre o existenţă marcată de dureri cel puÅ£in la fel de puternice ca ÅŸi bucuria care ne umple sufletul atunci când iubim.

Ne dorim să iubim, dar în acelaÅŸi timp dorim să fim iubiÅ£i. Oricum am lua’o este un act de egoism suprem. TotuÅŸi, pentru a’l atinge trebuie să ne dovedim capacitatea de dăruire, să ne exersăm altruismul. Pentru a obÅ£ine acea finalitate ideatică trebuie să dăruim de la noi până în momentul în care simÅ£im că nu mai avem ce da, până în momentul în care tot ce mai avem de sacrificat pe altarul acestui zeu crud al simÅ£irilor este fiinÅ£a noastră. Iar atunci când ne’am dăruit total, descoperim cu stupoare că cel pentru care ne’am înjunghiat sufletul precum mielul pascal nu este pregătit să facă acelasi lucru pentru noi. Atunci, cuÅ£itul începe să se învârtă în rană ÅŸi resimÅ£im fiecare crestătură cu toata fiinÅ£a noastră. SimÅ£urile noastre amorÅ£esc într’o beÅ£ie cruntă a dezamăgirii, un dans macabru al idealităţii demitizate. Apoi, cu inima sângerândă aÅŸteptăm cuminÅ£i ca pumnalul să iasă singur, iar rana să se vindece, pentru a o putea lua iarăşi de la capăt. Ne îndreptăm vertiginos ÅŸi rapid cu capul înspre acelaÅŸi zid de cărămidă de care ne’am lovit de atatea ori înainte, dar de fiecare dată avem încredere că îl vom risipi.

Iubirea este o nevoie care ne urmăreşte peste tot. Ne ridică şi ne doboară cu regularitate, dar noi tot o căutăm. Blestemul androginului despărţit ne urmăreşte toată viaţa. Tânjim să ne întoarcem la acel stadiu în care în fiecare fiinţă sălăşluiau două suflete şi două minţi pereche, simbiotice, potrivite la fiecare milimetru, închegate ca un complex puzzle al firii umane originare.

Având toate acestea în vedere, pot conchide că fiecare portretizare a acestui sentiment, al acestui fenomen al existenÅ£ei umane o caracterizează perfect, dar niciodată complet. ÃŽn concluzie, dragostea este shakespeariana, transformându’ne în victime ale propriei nevoi de sacrificiu mutual alături de obiectul adulaÅ£iei noastre; este eminesciană, reprezentând un ideal oscilatoriu, uneori fiind aproape tangibil, alteori atât de departe încât abia îl distingem; este minulesciană, fiind muzica ce îmbată sufletul nostru, ce ne dicteaza dansul vieÅ£ii, dar este ÅŸi bacoviană, lăsându’ne părăsiÅ£i într’o sumbră ÅŸi cenuÅŸie cameră a sufletului nostru, părăsit de visuri si speranÅ£e. Dragostea dă drumul nălucii fericirii ÅŸi extazului, pândită la fiecare pas de lupul sângeros al durerii ÅŸi dezamăgirii.