Groapa imundă

O altă frântură a copilăriei noastre, culeasă de pe fundul cufărului cu amintiri. Câţi dintre noi nu s-au simţit mişcaţi de soarta micului gândăcel în faţa cruzimii inocente a copilului ce nu realizează că în fiecare vietate, oricât de mică se află un suflet? Sau câţi nu au simţit o nevoie de a fi mai buni acţionând sub încărcătura moralistă a acestei poezii citite de glasul lin al mamei în serile cu lună înainte de a închide ochii şi a se lăsa pradă somnului dulce al copilăriei? Poate că această poezie va trezi în unii amintirea unui glas cald si drăgăstos şi le va deschide sufletul către acele vremuri acum pierdute în fundul unui prăfuit album de fotografii sau al unei lăzi cu jucării de mult uitată.

Gândăcelul – Elena Farago

- De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu ÅŸtii oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare
De ce mă strangi aşa de rău?

Copil ca tine sunt ÅŸi eu,
Şi-mi place să mă joc şi mie,
Şi milă trebuie să-ţi fie
De spaima şi de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Că am şi eu părinţi ca tine,
Şi-ar plânge mama dupa mine,
Şi-ar plânge bietele surori,

Şi-ar plânge tata mult de tot
Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Åži lasă-mă, că nu mai pot!…

Aşa plângea un gândăcel
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Şi l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat să-l mai invie
Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în ţărnă frânt
Åži-nÅ£epenit pentru vecie!…

Scârbit de fapta ta cea rea
Degeaba plângi, acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum şi zi-le
Părinţilor isprava ta.

Şi zi-le că de-acum ai vrea
Să ocroteşti cu bunătate,
ÃŽn cale-Å£i, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnătate
Şi-oricât de mică ar fi ea!

Stăteam ÅŸi răsfoiam zilele trecute cărÅ£i de mult uitate ÅŸi prăfuite într-un colÅ£ al bibliotecii. Åži am găsit această poezie… O poezie care a încântat copilăriile a mulÅ£i copii. AÅŸa că haideÅ£i să păşim un pic înapoi între amintirile copilăriei ÅŸi să regăsim copilul din noi…

CăţeluÅŸul ÅŸchiop – Elena Farago

Eu am numai trei picioare,
Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Åži mă cheamă “cuciu ÅŸchiop”.

Fraţii mei ceilalţi se joacă
Cu copiii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt şchiop şi cad mereu!

Şi stau singur toată ziua
Şi plâng mult când mă gândesc
Că tot şchiop voi fi de-acuma
Şi tot trist am să trăiesc.

Şi când mă gândesc ce bine
M-aÅŸ juca ÅŸi eu acum,
Şi-aş lătra şi eu din poartă
La copiii de pe drum!…

Cât sunt de frumoşi copiii
Cei cuminţi, şi cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet
Sunt urâti, precum e-acel
Care m-a ÅŸchiopat pe mine,
Åži nu-i pot iubi de fel…

M-a lovit din răutate
Cu o piatră în picior,
Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,
De credeam ca am să mor…

Acum vine şi-mi dă zahăr
Şi ar vrea să-mi fie bun,
Şi-as putea să-l muşc odată
De picior, să mă razbun,

Dar îl las asa, să vadă
Răul, că un biet caţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.

Era o fântână – Elena Farago

Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea,
Ca toate ÅŸoselele lumii.
Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea,
Era o fântână cu ciutura grea.
Căci apa-şi clădise, trecând peste ea,
În straturi, pojghiţele humii.

Era o fântână cu cumpăna grea,
Ca toate fântânile vieţii.
Era o fântână cu cumpăna grea,
Cu apa sălcie şi caldă şi rea.
Dar furca cu braţele-ntinse pândea,
Momind de departe drumeţii.

Zoreau însetaţii s-ajungă să bea,
Ca toţi însetaţii din viaţă.
Trăgeau cu putere de cumpăna grea
Dar apa sălcie şi caldă-i gonea.
Şi-ades câte unul mai tânăr pleca
Cu lacrimi de ciudă pe faţă.

Şi-ades câte unul mai vârstnic râdea
Ca toţi ce-o cunosc: APA VIEÅ¢II.

Era o fântână cu cumpăna grea,
Cu apa sălcie şi caldă şi rea.
Dar furca cu braţele-ntinse pândea,
Momind de departe drumeţii.